O blondă pe bicicletă

Blonda cu ochi ascuțiți, cu bucle ce tocmai renunțaseră din a se pretinde sălbatice, cu obraz de porțelan mat, cu nasul cel mai probabil cîrn și gura cel mai probabil micuță ascunse după un fular mițos, plutea desupra bicicletei ca un înger deasupra unui nor. Pedala elegant, fluid, fluent. Trebuia să pedaleze, că astfel de făpturi n-au voie să atingă pămîntul, care-i pentru muritori și pentru rîme.

Se apropia încet și ireal, ca o fantezie la care n-aș fi îndrăznit în veci să visez de frică să nu mă întind prea mult în tărîmul fantasticului. Ocolise cu grație pîlcul de porumbei pe care bunica unui copiluț bine înfofolit îl omenea cu firmituri. Eu o fixam cu privirea și ea mă ignora cu totul și eu eram totuși mulțumit că împart același spațiu și același timp cu ea.

Tabloul era încărcat de poezie. Exista o rimă implicită între toate elementele lui. Albul zăpezii ce se așternuse cu o zi înainte scotea perfect în evidență contururile personajelor. Blonda de pe bicicletă îmi stîrnea fără efort cel mai sincer fior erotic, chiar și așa, avînd doar jumătate din față descoperită. Bunica, ce la fel de bine putea să fie o doică mai bătrînă sau pur și simplu o vecină binevoitoare, evoca sentimente familiale, de timp petrecut cu apropiații în jurul unei mese încărcate, mai demult. Toate acestea în timp ce natura se prezenta într-o manieră ce nu putea fi decît dramatică. Era dramatic de frig, dramatic de urît, dramatic punct.

O priveam mut, absorbit de frumusețea cadrului, de calitatea compoziției. O splendidă fotografie mi se derula prin fața ochilor, atît de sublimă încît uitasem să mai clipesc. Uitasem să ascult sunetele orașului, muzica din căști, vocea străzii, uitasem să simt frigul, uitasem să respir. Uitasem de mine complet.

Sentimentul a fost (din fericire? din păcate?) unul pasager. După ce blonda de pe bicicletă mi-a părăsit cîmpul vizual, pustiindu-l și otrăvindu-i fîntînile, am început să-mi vin în fire. Senzațiile mi s-au întors precipitate, ca după o pauză de fumat în care s-au întins la o țigară în plus. Eram din nou cum fusesem înainte, mai mult sau mai puțin. Însă tot nu reușeam să-mi adun gîndurile, astfel că abia atunci cînd am ajuns acasă mi-am pus întrebarea pe care, sub spectrala inflență a blondei de pe bicicletă, trebuia să mi-o pun acolo unde s-au întîmplat toate acestea:

De ce într-un parc din mijlocul Clujului miroase atît de puternic a zeamă de varză?

eu n-am fost destul de iute să-i fac poză, imaginea asta e luată de aici

—–

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *