Nostalgia

Bog scutura blana de urs cuprins de o nemăsurată scârbă, considerând sub demnitatea lui de vântor de fiare dințoase această umilitoare corvoadă femeiască. După ce-o scutură temeinic, începu s-o izbească de peretele abrupt al stâncii, dorind parcă să ucidă din nou animalul ce-o produsese, dar atent în același timp ca vântul să nu ducă praful ce sărea din ea înapoi în peșteră, de unde Ida îl privea cu o ură pe care nici nu se sinchisea s-o mai ascundă. Din cauza lui era gravidă pentru a șaptea oară, astfel că el trebuia să se ocupe acum de muncile pentru care femela, pur și simplu, nu mai avea vlagă. El o adusese în starea asta, el să sufere.

Bog nu era de acord cu genul acesta de logică, mai ales când izvora din căpșorul creț și plin de păduchi al unei femele, dar nu avea de gând să strice un lucru (nu neapărat bun, dar) suportabil, în condițiile în care femela lui nu-i oferise încă un urmaș de genul masculin care să-i ducă mai departe numele. Șapte fete din șapte încercări. Care erau șansele? Bine, doar două dintre ele supraviețuiseră, celelalte murind la naștere sau mai târziu, din motive pe care Bog nu putea să le ghicească.

Partea nasoală era că trebuia să scuture blănurile în afara peșterii, unde putea fi văzut de oricine. Cum să-i mai conduci pe oameni în luptă împotriva mamutului, cum să-ți mai asculte ei ordinele și indicațiile, cum să mai autoritate deplină asupra lor după ce te-au văzut trebăluind prin peșteră ca o femelă? Fiecare trebușoară pe care o făcea în văzul lumii risca să-i știrbească ireparabil statutul de vânător șef, iar povara psihică a acestei realizări îl obosea mai mult decât munca în sine.

Gânduri tot mai sumbre îi încrețeau fruntea proeminentă în timp ce se grăbea să scoată praful și puricii din blănurile pe care le foloseau el și ai lui pe post de așternuturi, pături, covoare sau haine. Bog se întoarse cătrănit în peșteră cu vraful de blănuri cocoșându-i spinarea și le aruncă într-un colț, urmând să le împacheteze și să le sorteze mai târziu. Stergându-și sudoarea cu dosul palmei, își făcu o notă mentală să-și aducă aminte să curețe pânzele de păianjen de pe bolovanii decorativi pe care Ida insistase să-i arunce aiurea prin grota slab luminată, convinsă fiind că asimetria lor butucănoasă arată elegant în spațiul închis.

Blestemând din priviri pietroii aranjați în jurul vetrei, își lovi degetul mic al piciorului drept de bolvanul în formă de pitic ce stătea de strajă în gura peșterii și urlă scurt și tăios, ca un mistreț înjunghiat, înjurând printre dinți ziua în care a întlnit-o pe Ida, ziua în care i-a propus să se mute împreună, precum și toate zilele în care, cuprins de un foc lăuntric de nestăvilit, a posedat-o pe femela care acum îi făcea viața un chin teribil.

Era mai bine înainte, pe vremea bunicilor, în urmă cu douăzeci sau treizeci de ierni, se gândi el în timp ce își masa degetul mic. Puse mâna pe o mătură improvizată dintr-un mănunchi de nuiele uscate legate la un capăt cu o fâșie de piele prelucrată cu dinții ca să reziste la astfel de chestii și începu să împrăștie mizeria de pe jos dintr-o parte în alta.

Mai demult, când trăiau bunicii, continuă el în mintea lui, nu existau toate complicațiile astea moderne care te fac să uiți de locul tău în natură. Se dormea frumos sub cerul liber, se mânca natural, cred că nici nu apăruse încă prostia asta cu ținutul cărnii deasupra focului. Când te săturai de un loc îți luai în spate toate lucrurile și plecai unde-ți poftea inima, ceea ce nu mai poți să faci acum dacă ai avut trista neinspirație să te muți cu familia într-o peșteră. Chiar și una cu confort redus, în care groapa pentru resturi e în fundul peșterii, nu afară, după colț sau sub un copac, cum se poartă mai nou.

Și apropo de familie, pe atunci, pe când vânătorul era vânător și culegătorul era culegător și nu te încurcai cu duble specializări sau alte mofturi de-astea progresiste, vedeai femela, îi scăpai un ciomag în cap și-o posedai acolo unde cădea, nu mai trebuia s-o târăști ca disperatul până-n peșteră ca s-o călărești cum se cuvine.

A uitat lumea obiceiurile, nu se mai respectă tradiția, asta e problema, își spunea Bog în timp stivuia cojile de lemn în care Ida – și apoi el – strângeau de obicei fructe de pădure, ciuperci, flori sau plante. La ce-mi trebuie mie să strâng bobițele dulci într-o coajă de copac? Nu e mai ușor să bagi în gură tot ce găsești? De ce să le car după mine, atent să nu le vărs, în unealta asta inutilă? De fiță, de aia, să ne vadă vecinii de peșteră că noi mâncăm din străchini ca niște homosapienși aroganți. Mai trebuie să fie și de forme diferite, că Ida refuză să pape ciuperci din coaja pentru frunze sau carne din coaja pentru fructe.

Așa bombănea în sinea lui Bog în timp ce se chinuia să echilibreze pe brațe maldărul de scoarțe murdare ce trebuiau spălate la pârâu. Neanderthal din tată-n fiu, nu uitase niciodată de unde plecase. Lucrurile erau mai simple în văile răcoroase în care copilărise. Erau mai curate, mai clare, oamenii mai neprietenoși. Trăise într-o perioadă în care fiecare își vedea de treaba lui, fără să fie deranjat de triburi vecine venite în vizită pentru a face schimburi. Singurele schimburi care se făceau atunci erau cele de săgeți și suliți în spate. Acum nu mai poți sta liniștit la tine în bârlog că imediat vine câte un bărbos cu zâmbet larg să de la schimb ace din os, cuțite din piatră sau să-ți vorbească cu ochii sticloși despre cum cerul e supărat pe tine pentru că nu ai tăiat o capră în cinstea lui.

Bog clăti scoarțele, le scutură bine și se întoarse spre peșteră, dar nu înainte de a-și mai lovi o dată degetul mic de rădăcina unui copac.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *