Nimicuri provinciale

Sâmbăta, de obicei, nu fac nimic. Dar acest nimic pe care nu îl fac e un nimic simțitor mai festiv și mai satisfăcător decât cel pe care nu-l fac în timpul săptămânii. Un nimic mai relaxant, mai cuprinzător, mai lipsit de griji decât cel din weekend nu există. Cu el nu se poate compara decât, poate, nimicul pe care îl faci (sau nu-l faci) de sărbători. Și nu vorbesc aici de sărbătorile mari, care vin însoțite obligatoriu de lungi vacanțe, ci de sărbătorile care aduc cu ele zile libere în mijlocul săptămânii. Sentimentul că ai primit un cadou nemeritat ce predomină pe parcursul sărbătorilor legale aterizate în miezul săptămânii e greu de definit și greu de egalat și orice 1 Mai ce pică într-o duminică e simțitor mai searbăd decât unul ce pică într-o marți. Ține de natura umană, presupun, și nimic nu o să schimbe asta.

Sâmbata asta am ales să nu fac nimic, din nou, dar de data asta am ales să nu fac nimic la țară, pentru că nimicul de acolo e mult mai sănătos decât cel de la oraș. E mai curat, mai proaspăt, mai autentic. Bio, eco și toate alea. E un nimic în care se întrepătrund amical arome de pământ reavăn, fum de lemne și balegă. Transpirație, pită proaspăt scoasă din cuptor și flori de cireș. Țuică fiartă, fân uscat și încă ceva, pentru că nimicul de la țară e definit mereu de câte trei parfumuri, fiind un nimic ce se închină smerit la Sfânta Treime.

Scăldat în lumina caldă a începutului de martie, limpezit de un vânticel modest ce abia îndrăznește să tulbure somnul mugurilor, nimicul natural al satului e cea mai ieftină și eficientă terapie. Nimic nu calmează mai rapid agitația sufletească decât o doză consistentă de nimic rural, preferabil unul ce își odihnește cioantele ostenite pe marginea unei gârle, privind trecerea apei și văzând în ea o metaforă pentru trecerea omului prin viață.

Nimicul de la țară e zdravăn. E un nimic ce se hrănește cu legume crescute în grădină, cu fructe culese din pom și cu animale sacrificate și tranșate de mâna lui. Animale care aveau un prenume și cu care nimicul vorbea de fiecare dată când le hrănea sau le dădea apă. Nimicul bea un păhărel de țuică înainte de fiecare masă și un pahar de vin după. E un nimic profund, contemplativ, un nimic ce șade și cugetă și nu ajunge la nici o concluzie. E un nimic ce nu-și pune probleme pentru viitor, pentru că nu a fost niciodată să nu fie cumva.

Nimicul de la țară, nimicul din care bunicii au crescut părinți, un nimic descurcăreț prin excelență, din care a rămas puțin și pentru nepoți, e un nimic dârz. E genul de nimic care se uită lung după mașina ce i-a călcat câinele, mașină ce oricum n-avea ce să caute pe ulițele de nimic ale satului, își pune mâinile în șold și suspină adânc, ca și cum întreaga sa existență chinuită ar trebui rezumată într-un oftat, iar apoi prinde câinele de labele din spate și îl cară până la groapa de gunoi de la marginea satului, acolo unde se aruncă neceremonios toate obiectele ce și-au servit scopul. Întorcându-se de la groapă, nimicul acesta numără picăturile de sânge din praful uliței și se gândește că așa e și viața omului – acum ești, peste câteva secunde poți să nu mai fii. Apoi bea un păhărel de țuică în memoria animalului și se întoarce la treabă.

Nimicul de la țară se trezește devreme, respiră aerul crispat de frig al dimineții și apoi se apucă de trebăluit prin curte, unde întotdeauna mai e ceva de făcut. Dacă un vecin are nevoie de ajutor, îl ajută cu inima deschisă, recunoscând la final de zi că efortul depus de el a fost o nimica toată. Nimicul rustic înglobează în nimicnicia sa o enormă capacitate de suferință, ceea ce-l face extrem de pașnic și de înțelegător. Acestui nimic poate că i-a murit un copil înainte să împlinească vârsta de un an și nimicul a trebuit să accepte asta pentru că era firesc să se întâmple una ca asta. Nimicul idilic al satului a făcut mulți copii din precauție, să fie sigur că mai rămâne cu câțiva în jurul său la bătrânețe, când nevoile și neputințele îi vor cocârja spinarea.

Mai mult decât orice, nimicul de la țară e sincer. Recunoaște că nu înțelege cum se poate trăi în oraș, unde n-ai tu un petec de iarbă care să fie al tău și unde e musai să te aglomerezi printre betoane și orizonturi gri cu zeci și sute de mii de oameni cărora nici măcar nu le cunoști numele sau părinții; pe scurt, nu știi care a cui e. Nimicul de la țară nu are multe, dar e recunoscător pentru tot ce are și îi mulțămește lui Dumnezeu pentru asta de fiecare dată când își aduce aminte. Asta se întâmplă îndeosebi duminica, când nimicul de la sat își îmbracă hainele cele bune și merge la biserică să îl asculte pe dom’ părinte vorbind despre cele sfinte și cele mai puțin sfinte, că doar om e și el.

Nimicul provincial rămâne, totuși, un nimic anacronic. Un nimic identic cu sutele de generații de nimicuri ce l-au precedat, un nimic care a refuzat să devieze de la normă, care s-a încăpățânat să-și înăbușe orice mutație, orice excepție, orice abatere de la rețeta clasică a vieții la țară, un nimic ce face (sau nu face) lucrurile într-un anume fel din simplul motiv că așa s-au făcut (sau nu s-au făcut) lucrurile dintotdeauna. Nimicul, dacă funcționează bine, nu se schimbă.

Atracția acestui nimic provincial pălește într-un timp relativ scurt. Cei care au cunoscut nimicul urban se satură rapid de el. Preferă să se întoarcă la confortul nimicului modern, un nimic cu wi-fi, multiplex și apă curentă. Așa am făcut și eu. M-am bucurat sincer și scurt de nimicul sătesc, dar m-am ferit să privesc prea insistent în abis, de frică să nu mă privească și el pe mine.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.