Mic Punct Ro (partea întîi)

Soarele dimineții se insinua vesel prin geamul dormitorului. Așa încep toate poveștile bune – cu un soare jovial strecurîndu-se printre jaluzele sau cu o noapte așezîndu-se molcom peste un oraș prăfuit. Povestea noastră începe într-o dimineață însorită de septembrie într-un oraș prăfuit, deci cadrul propice este asigurat din start. Dacă povestea va fi bună sau nu, asta doar voi puteți s-o spuneți, deși, vă avertizez de pe acum, nu are un final fericit.

Nu numai că uitase să tragă draperia în seara precedentă, dar Vali Scorobete lăsase și geamul camerei deschis. Fusese o noapte răcoroasă, ceea ce nu era deloc un lucru neobișnuit pentru perioada aceea a anului, chiar dacă lui faptul i se părea surprinzător. Din motive pe care acum nu putea să și le amintească, îi fusese lene să se ridice și să închidă fereastra. Sau îi fusese urît, nedorind să se despartă nici măcar pentru o clipă de coconul din bumbac alb în care se cuibărise. Ar fi vrut să mai poată dormi, visele îi ofereau o evadare plăcută de fiecare dată, indiferent de conținutul lor, dar somnul îi sărise deja. Fixă tavanul gîndindu-se că existase un timp cînd putea dormi la orice oră, în orice poziție, în aproape orice condiții. O dată, în tinerețe, ațipise chiar și în timpul unei partide de sex, înspre nemulțumirea partenerei, truc care l-a pus în situația de a fi autosuficient pentru următoarele două luni. 

De-afară se auzea motorașul unei unelte de tuns iarba. Sau de îndreptat tufișurile. Sau de suflat frunzele. Orice ar fi fost, era enervant să te trezești într-o asemenea cacofonie. (Pe vremea mea se făcea muncă patriotică, aranjau vecinii spațiul din jurul blocului. Curățam tot, adunam frunze și le dădem foc, primăvara vopseam pomii cu var, alte vremuri. Ne-a trebuit democrație…)

Se ridică în capul oaselor, după care petrecu un minut bun frecîndu-și oasele capului, trecînd atent cu buricele degetelor peste fiecare protuberanță a țestei, ca în momentele din copilărie cînd își contabiliza cucuiele și cicatricele, seara, înainte de culcare. Și avea ce număra pe atunci – povestea oricui era dispus să asculte cum numai fratele lui îi spărsese capul de cel puțin douăzeci de ori. Dar acum nu făcea decît să constate o calviție tot mai avansată. Slăbise vizibil de cînd “baba” lui plecase în lumea celor drepți, așa gîrbovită cum era ea. Pierduse din greutate nu pentru că n-ar fi fost în stare să-și aibă singur de grijă, ci fiindcă de la o vreme nu mai avea poftă de mîncare decît foarte rar. Nu i-a plăcut nicicînd să gătească, considera bucătăritul o treabă de femei, dar s-ar fi descurcat la o adică, dacă-și punea mintea. 
Din păcate, în ultima perioadă devenise tot mai neglijent, nu mai vedea rostul perpetuării unei rutine anoste ce n-avea nici o finalitate concretă. Bătrînețe, haine grele devenise un fel de mantră pentru el, deși n-o spunea niciodată ca pe o scuză. Ar fi elaborat asupra subiectului, dar nici asta nu-l atrăgea prea mult, așa că prefera să se refugieze în clișee obosite de cele mai multe ori. Singura vorbă de duh cu care nu era de acord ar fi fost cea care spunea că cine nu are bătrîni, să-și cumpere. (cine dracu’ar da bani pe niște boșorogi inutili care abia pot să-și poarte singuri de grijă? Cu ce ajută un moșneag la casa omului? Cu nimic.)
Se mai scărpină puțin pe sub cămașa pijamalei privind absent camera ca și cînd ar fi zărit-o pentru prima dată. Cunoștea fiecare centimetru și istoria fiecărui obiect și totuși nu putea scăpa de sentimentul că trăiește viața altcuiva. Toate îi erau familiare și străine în același timp. La el în casă nu se mai simțea de multă vreme ca acasă.Se ridică într-un final să înfrunte ziua cu o lehamite colosală, o epuizare psihică ce-l bîntuia de cînd începuse vara. Bănuia că nu căldura e de vină pentru starea lui, dar nu putea fi sigur, iar bani de doctor n-avea, chiar dacă tocmai i se mărise puțin pensia. (Fire-ai al naibii Băsescu cu ai tăi cu tot care mi-ați luat din pensie, hoți nenorociți)
Porni aragazul și puse apă în ibric cît pentru două porții, după care își aminti că zboară solo și vărsă jumate. Pățea așa de fiecare dată. Acum zîmbi, dar prima dată cînd a observat că pusese destulă apă pentru doi a izbucnit într-un plîns isteric ce l-a ținut mai bine de jumătate de oră. Atunci n-a reușit să aprindă focul decît după ce a prăpădit șase chibrite, acum flacăra a scăpărat din prima. În timp ce apa se încălzea, privi lung pe geam la toate mașinile care ocupau ceea ce pînă acum cîțiva ani purta numele de “spațiu verde”. Duminica, atunci cînd majoritatea oamenilor aveau liber, se observa cel mai ușor cît de sufocat era orașul de mașini. Din nou, se gîndi că pe vremea lui nu era așa, abia vedeai mașini pe stradă la sfîrșit de săptămînă. Și verdele era verde, nu era spălăcit și bolnav ca acum. De fapt, mai nou orice lucru pe care punea el ochii căpăta nuanțe sumbre, singurătatea ajunsese să-l influențeze pînă la nivelul precepției cromaticii.
Apa dădea să fiarbă așa că se rupse din reveria lui și varsă două lingurițe de cafea în ibric. Știa exact cînd să pună cafeaua și cînd să opreacă focul, făcutul cafelei era pentru el o rutină avansată la nivelul de artă. La întreprindere se zicea că el făcea cea mai bună cafeluță, cel puțin așa îl măguleau doamnele de la contabilitate. Dar asta era atunci, cînd toată lumea i se adresa cu tovarășu’. Acum era doar un moș anonim, rătăcit în furnicarul vieții, într-o cută minusculă a timpului. Își luă cafeaua foarte puțin îndulcită (cu diabetul nu-i de glumă, mai ales la vîrsta mea) și se puse la masa din sufragerie. Abia cînd a pus mîna pe telecomandă și-a dat seama că uitase ochelarii, așa că se ridică încruntat, mormăind înfundat (‘tu-i maica mă-sii). Îi găsi în bucătărie, fără să-și poată explica ce anume căutau sau cînd au ajuns acolo, și se întoarse în sufragerie la cafeaua din care încă ieșea un fir subțirel de abur.

Majoritatea posturilor vorbeau într-un fel sau altul despre politică (iar n-au fost în stare proștii aștia să-l dea jos pe Băsescu) iar pe Digi24 burtiera susținea că Ponta și Antonescu deja nu se mai înțelegeau între ei (a ținut și alianța asta cît ține laptele în frigider, re-ați ai dracu cu politica voastră că toți sînteți la fel). Ascultă sorbind guri mici din cafea tot felul de știri, comentarii, analize și păreri emise de unii și de alții, unii cunoscuți, alți nu, pînă găsi pe Discovery un documentar despre război la care se uită captivat, uitînd de ceașca de cafea și chiar și de Băsescu pentru mai bine de o jumătate de oră. Trecu iar prin știrile zilei, adică aceleași știri de mai devreme, iar după ce văzu în detaliu cum se fabrică umerașele de plastic, ciocanele pneumatice, mingile de plajă și chipsurile de cartofi găsi că nu mai era nimic interesant de urmărit pe toate cele 70 de canale de televiziune. Noroc că împărțea cablul cu un vecin, plătind jumate din abonament, că altfel ar fi renunțat la televizor. Meciurile putea să le vadă la barul de jos, la o adică.

(va urma)
. . .
  . .
    .

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.