Materie primă pentru coșmaruri

Noaptea trecută am visat foarte urît. Dimineață m-am trezit teribil de tulburat, senzație care a rămas cu mine mult după ce m-am spălat cu apă rece pe ochi și m-am privit lung în oglindă, așa cum am văzut în filme că se face. De obicei trec repede peste un coșmar, trezia aducînd cu ea o foarte suportabilă ușurătate a ființei. Acum a fost diferit, pentru că spaima visului urît refuza să se spulbere. Se făcea că tocmai intrasem la Drept. Eram îmbrăcat frumos, presupun, pentru că nu țin minte decît pantofii lucioși pe care-i aveam în picioare. În timp ce-mi căutam orarul prin clădirea facultății (foarte frumoasă, apropo, era peste drum de un parc acvatic tip Bamboo), m-a copleșit un sentiment de “Și acum ce faci?”. Brusc, nu mai voiam să mai studiez Dreptul, ba chiar mă panicam pe motiv că era mult de învățat și eu nu mai aveam nici o tragere de inimă în această direcție. Mă întrebam (în vis, desigur) dacă nu e prea tîrziu să aleg o facultate mai ușoară, mai utilă sau măcar mai distractivă; una care să-mi dezvolte creativitatea sau să-mi pună în valoare latura artistică. Aș fi dat chiar și la Litere. Eram blocat, prins în capcană, forțat să fac ceva ce nu mai voiam să fac. Încă mă frămîntau gîndurile astea cînd m-am trezit. Mi-a luat o vreme ca să mă conving (eu pe mine însumi) că totul e în regulă.

Nu știu de ce, visul ăsta mi s-a părut mai înfricoșător decît orice coșmar. Am mai visat eu monstruleți, vrăjitoare sau alieni care mă răpesc și mă sondează anal, dar dintre toate ăsta m-a îngrozit cel mai mult. Nici măcar visele cu coșciuge răsărite din pămînt pe care le aveam după ce am văzut Poltergeist, originalul, nu au lăsat o impresie atît de puternică asupra mea. Deși, acum că am văzut știrea asta, e posibil ca ele să se întoarcă și să se bată pentru titlu.

În Carolina de Sud, inundațiile au scos la suprafață mai multe sicrie. Poate că erau îngropate la adîncime mică, poate că erau făcute din lemn de plută sau poate că posesorii lor erau extrem de balonați, habar n-am. Cert e că în ziua de duminică, 4 octombrie,  o gașcă de copîrșee s-au plimbat cu viitura prin orașele americii, ca niște canoe de coșmar.

Nu mă liniștește cu nimic faptul că stau la etajul 4, la bloc, într-o zonă ferită de uragane care are enormul avantaj de a nu fi în America. Acum că am văzut că grozăvia asta se poate întîmpla, că viitura îți poate aduce oricînd la fereastră un străbunic mort de zeci de ani, o să dorm al dracului de greu. Chiar dacă știu că la noi morții se dezgroapă doar de sătenii care vor să-i înjunghie în inimă ca să se asigure că nu se întorc ca strigoi.

Și pun pariu că de acum încolo n-o să mă mai pot bucura de ploaie.

—–

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.