Leru-i ‘lame’

Sau mai bine zis glumele despre ler sunt ‘lame’. Adică penibile. Nu toate, dar majoritatea, conform unei distribuții gaussiene aplicabile în aproape orice situație. Dar ceea ce-i cel mai rău e că oricît de mainstream ar fi devenit lerpocalipsa asta de jocuri de cuvinte jalnice (vezi lerpocalipsă) și glume de mîna a doua, încă nu se știe cu siguranță ce-i ăla un ler.

Pentru că așa îmi vorbea cineva dintr-un radio zilele trecute, probabil Paul Maximus, dar nu bag mîna-n foc (de ce aș face-o?) Zicea el: eu nu știu ce-i ăla ler și sunt sigur că nici voi nu știți. Parafrazez puțin dar asta e ideea generală. Paul din Maximia (sau vodafonienii din spatele lui) pornesc de la ipoteza că clienții lor, sau oamenii în general, sunt niște imbecili. Ceea ce e departe de-a fi reconfortant sau măgulitor, prezumția asta de cretinism a consumatorului pe care o adoptă multinaționalele. Eu, de exemplu, știam de ler ca regionalism, în sensul de cuptor, și am avut mai demult curiozitatea să-l dexonline-uiesc și să descopăr că e și un fel de: 

Cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic. [Var.léroi, léroloi, lérui, lérului interj.] sau Timp de care dispune cineva. 2 (Spc) Moment de apogeu, de plină vigoare din viața unui om. 3 (Prc) Vârstă a căsătoriei. 4 (ÎeA-i trece lerul (cuiva) A fi trecut de vârsta tinereții.


Deci faptul că o firmă la care sunt client fidel de X ani consideră că aș fi un fel de dobitoc ignorant care habar n-are care-i semnificația celui mai folosit cuvînt din luna decembrie (pe locurile următoare stau: fie ca, sarmale, reduceri și mă doare burta) e cel puțin insultătoare. Ca să nu mai zic nimic de faptul că în viziunea lor imaginea clientului obișnuit e cea a unui cioban agramat care folosește sarcasmul cu o finețe… ciobănească.


Dar să revenim la oile noastre, și anume lerul. Intraductibil, ca și mai cunoscutul doină, și aproape onomatopeic, ca și vecinul occidental yodel, lerul, conform versului arhicunoscut, e ler. Și asta îi ocupă tot timpul. Ușor inefabil și învăluit într-o aură de mister așa cum e carnea de porc învelită în foi de varză murată, lerul e departe de-a fi misterul lexical care-l tulbură pe Paul Maximus. E pur și simplu un fel de tra-la-la al sezonului rece, o umplutură vag melodioasă, un refren onomatopeic al cărui origini sunt estompate de ceața veacurilor trecute.

Sper doar că Paul și-a notat toate astea.

. . .
  . .
    .

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.