Jurnalul unui jihadist

Cap. 1 – Meseria e centură de dinamită

Meseria e centură de dinamită, așa am fost învățat încă de mic, din vremea în care nu știam să-mi leg singur turbanul și habar nu aveam la ce folosesc virginele pe care le promite Allah celor ce se sacrifică în numele Său. Nu cred că eram mai înalt decît o mitralieră cînd l-am auzit prima dată pe bunicul rostind plin de aplomb aceste cuvinte. O spunea ca pe o bincuvîntare de fiecare dată cînd mă trimitea cu caprele pe dealurile stîncoase din jurul satului. Blestematele erau atît de greu de dirijat încît uneori aveam impresia că ele mă scot pe mine la păscut, nu eu pe ele. Soarele le încingea sîngele, alungîndu-le astîmpărul și e foarte probabil că tot el le evapora și laptele, pentru că produceau puțin, doar cît să ne amețească senzația de foame și nimic în plus. Uneori nici atît.

Vorba asta, cu meseria centură de dinamită, era printre puținele învățăminte pe care bunicul insista să mi le implanteze. Avea unele idei pe care ținea neapărat să le facă parte din mine și din educația mea, astfel încît, crescînd mare, să știu să-mi îndeplinesc corect rolul de bărbat și să-mi ocup apoi locul de veci în împărăția cerurilor. Era evident că, în viziunea lui, cel mai nobil lucru pe care-l puteam face era să mă angajez în perpetuarea Războiului Sfînt împotriva tuturor păgînilor care ne amenințau stilul de viață prin simpla lor existență sau prin faptul că erau diferiți.

Dinamita e opțională, desigur, e doar o figură de stil. De fapt, zicala bunicului acoperă o gamă largă de morți și/sau sinucideri ritualice. Foarte tîrziu am înțeles ce încerca bunicul să facă cu adevărat, pentru că abia de curînd am realizat cît de crucial (scuzați expresia, moarte infidelilor!) e să ai un job stabil, pe care să te poți baza.

Pe dealurile prăfuite ce ne înconjurau casa nu creștea nimic. Cred că bunicul mă trimitea de acasă mai mult ca să scape de mine, să rămînă singur în supărarea lui și să sufere în tăcere. Tata și frații mei mai mari erau ocupați cu juihadul cît era ziua delungă, chiar și în weekend, deci nu aveau timp de mine. Mama era doar o umbră care ținea casa în ordine și făcea mîncare. Cîteodată o auzeam vorbind singură. Erau șoapte pe care vîntul cald mi le aducea la ureche numai după ce le dezbrăca de orice sens, deci nu știu cu cine sau despre ce discuta. Nici n-am avut vreodată curaj s-o întreb.

Cînd vorbea, bunicul Hassan o făcea încet, măsurîndu-și atent cuvintele ce îi ieșeau zdrelite și obosite din pieptul ruinat. Eram printre puținii care aveau răbdare să-l asculte și să încerce să pună cap la cap frînturile de sunete stricate pe care abia le scotea din el. Nici nu aveam ceva mai bun de făcut. Toți ceilalți din familie îl ignorau complet, chiar și atunci cînd își aminteau să-i mai aducă cîte un ceai sau resturile unui kebab. Adusese rușine familiei, așa că îl serveau fără să-l privească în ochi, ca pe un cîine. De multe ori îl ocoleau cu totul.

Bunicul se accidentase teribil în timpul unui atentat sinucigaș, cu mai bine de cincisprezece de ani în urmă, cînd își montase explozibilul peste o vestă antiglonț, în loc să folosească una normală. Allah l-a pedepsit atunci pentru neatenția lui și l-a lăsat în viață, să se usuce încet în căldura insuportabilă a afganului. Allah o făcuse o singură dată, dar familia îl pedepsea încontinuu, în fiecare zi, prin manifestări de nepăsare și dispreț mut.

S-au dus pe apa sabatului săptămîni întregi de pregătire și antrenament doar pentru că Hassan n-a avut băgarea de seamă să verifice dacă vesta era una anti-glonț sau una simplă, de pescuit. Foloseau veste de pescuit pentru că buzunarele lor erau perfecte pentru depozitat explozibili, declanșatoare, ceasuri și bile de rulment, care asigurau un efect devastator maxim. Poate că dacă ar fi pus mîna o vestă anti-glonț de tip vechi și-ar fi dat seama, întrucît acelea erau mai grele și decît cuvîntul Profetului, dar el alesese una nouă, de kevlar, ușoară ca o burkă în bătaia vîntului. Nenorociții de occidentali erau de vină, cu avansurile lor tehnologice cu tot!

Hassan a trimis atunci la Allah o gașcă întreagă de turiști străini. Intenția fusese una bună, dar rezultatul n-a fost deloc apreciat de colegii lui pe motiv că-i eșuase sinuciderea. Un atentat sinucigaș fără sinucidere e ca o cămilă cu o singură cocoașă, adică un dromader, deci cu totul altceva.

Și-a distrus atunci mare parte din față, bărbie și gît. Și-a ars părul, brațele și și-a pierdut un testicul. Dreptul, nu că ar mai conta. Dar cel mai mult și mai mult i-a fost afectat orgoliul. Și-a risipit atunci orice urmă de credibilitate, devenind inutil și resemnat. Singura lui consolare era că cicatricile care-i brăzdau chipul vor servi drept avertisment celor neimplicați cu tot sufletul în meseria lor, fie că era una de înclinație jihadistă sau nu.

Avertismentul și pușca! Iată că am ajuns mai rău ca el, dar despre asta va trebui să scriu altă dată, că acum trebuie să mă duc să spăl mașina-capcană înainte să plece în misiune. Cică trebuie curățată interior-exterior. De parcă ar mai conta cum arată o mașină care urmează să fie auncată în aer! Ăstora din conducere nu le pasă decît de aparențe, că să arate bine pe înregistrare și să vadă străinii că Statul Islamic își permite să arunce în aer mașini noi, curate, nu rable ruginite pe care doar încăpățînarea le mai ține laolaltă.

 

Cap. 2 – Am un job stabil, adică n-am fost promovat niciodată

Colegii ăștia ai mei, frați întru jihad – chipurile -, au făcut gălăgie toată noaptea, povestindu-și faptele de vitejie și spunîndu-și bancuri porcoase (adică despre păgîni care mănîncă produse din porc).

S-au destrăbălat în jurul focului de tabără pînă la orele mici ale dimineții, mitraliind din cînd în cînd cerul pentru a doborî sateliții spioni ai americanilor, deși ni s-a spus foarte clar să nu risipim muniția pentru că bugetul nu ne permite astfel de extravaganțe. Am impresia că au consumat și alcool.

Zvîrcolindu-mă în sacul de dormit, mi-am adus din nou aminte de vorba bunicului, aia cu meseria centură de dinamită. Cu toate că bunicul s-a stins, cuvintele lui ard în continuare la mine în suflet, alimentate de nostalgia unui trecut în care grija mea principală era să nu rătăcesc vreuna din caprele familiei, pe care le căpătaserăm în schimbul surorii mele. Tata o vînduse pe Amidala unui jihadist din satul vecin. Dar asta doar după lungi negocieri și discuții prelungite de neîncrederea lui într-un bărbat care nu decapitase încă pe nimeni pînă la vîrsta de douăzeci de ani. Cele paisprăzece capre – una pentru fiecare an pe care-l împlinise Amidala – aveau o valoare sentimentală pentru noi toți, pe lîngă cea evidentă.

Mă întreb, totuși, cît de multe poți să înduri de dragul unei centuri explozive? Stabilitatea profesională e esențială pentru un trai liniștit, știu asta, dar nu și atunci cînd de dragul unui simplu job ești nevoit să te sacrifici constant (și nu în sensul bun, jihadist).

Ni s-a explicat de către conducere că există o problemă cu lichiditățile și că salariile vor fi reduse drastic pentru o vreme. Am înțeles asta. Oricum, adevărata răsplată vine de la Allah, nu de la departamentul contabil. Ni s-a explicat, de asemenea, că, din cauza acestei constrîngeri de ordin fiscal, vom fi nevoiți să lucrăm ore suplimentare și să folosim armamentul în cel mai frugal stil posibil. Am înțeles și asta, deși mă gîndesc că decît să faci un jihad sărăcăcios mai bine nu faci deloc. Însă mi-e greu să înțeleg de ce a trebuit să ni se reducă inslusiv rația de mîncare. Pe burta goală nu poți nici să dormi, darămite să mai faci și altceva. Am ajuns să ne cotrobăim unul altuia prin lucruri în căutarea unui falafel uscat. Bunicul, de-ar fi viu, ar fi total dezamăgit de mine.

Sincer, mi-e greu să continui. Cînd am acceptat acest post am fost asigurat că vor exista destule oportunități de promovare. Pachetul de beneficii era cel puțin tentant: salariu fix, diurnă generoasă pentru deplasări, bonus pentru orice target bombardat, certitudinea că îndeplinești voia lui Allah și, pe deasupra, posibilitatea de a-i viola pe cei la a căror răpire ai contribuit. Eram proaspăt intrat pe piața muncii și oferta lor mi se părea incredibilă.

Mi s-a spus, tot atunci, că pe măsură ce superiorii își îndeplinesc menirea și se duc să-l slujească direct pe Profet, se vor elibera destule posturi de conducere, care vor fi ocupate mai apoi de cei mai implicați și mai eficienți dintre angajați. Ce să vezi? Fix pulah lui Abdulah. Nimic. După atîta vreme, sînt acolo de unde încă nici n-am plecat. Jos.

Se pare că e un fel de tradiție la organizațiile astea să risipească tinerele talente. Te țin în șah pe termen nelimitat oferindu-ți un post de rahat dar cu promisiunea unei eventuale șefii și posibilitatea construirii unui viitor mai bun. Dar mai degrabă vezi o cămila trecînd prin inelul de la grenadă decît un angajat conștiincios care să fie promovat pe merit. E valabil în orice corporație, nu doar aici. Se cheltuie mai mult pe PR decît pe angajatul de rînd, că e mai important ce se vede de afară decît felul în care îți tratezi oamenii.

Singurii care avansează pe scara ierarhică sînt cei cu pile. Trebuie să cunoști oamenii potriviți – sau să fii căsătorit cu cel puțin una din verișoarele lor – ca să fii ales să folosești lansatorul de rachete, să pui la cale un antentat cu bombă sau să conduci toyotele trupelor de opresiune. E paradoxal că folosim tocmai produsele civilizației occidentale (SUV-uri, mitraliere, camere de filmat, telefoane cu GPS) pentru a lupta împotriva civilizației occidentale.

Copac peste oază în deșert, azi dimineață, după ce s-a încheiat tărăboiul și am reușit și eu să adorm cîteva minte, cineva mi-a furat bocancii. Cum să faci așa ceva? Cum să furi o pereche de încălțări mărimea 44 în condițiile în care știu sigur că nimeni din această tabără nu poartă 44 la picior. Cum să ignori cu atîta nerușinare bunul simț? Cum să-i faci asta unui camarad, unui frate care ți-a fost mereu aproape atunci cînd a trebuit să bagi spaima în infideli și să promovezi virtuțile islamului? Cum?

Acum stau pitit în cort ca Osama în peșteră și aștept. Să ce? Să mi-i aducă cineva înapoi? Să pună alții, mai jerpeliți, în locul lor? Habar n-am. Ar fi inutil să raportez asta superiorilor, pentru că-i foarte posibil ca unul dintre ei să fi făcut asta, deci n-aș rezolva nimic. Asta e, mai aștept. Încă sper ca totul să fie o farsă.

 

Cap. 3 – Fiecare cu burka mă-sii

N-a fost o farsă. Să-nnebunesc, cineva chiar mi-a furat bocancii. Nu-mi vine să cred! Acum sînt nevoit să fac jihad în sandale, ca un copil sau o femeie. Și pun pariu că o să mă ardă soarele și o să mi se ducă pielea de pe degetele de la picioare. Nu știu cît de mult voi mai putea suporta umilința asta usturătoare.

Îmi vine uneori să-mi Allahu-ak-bag picioarele, așa pîrlite de soare cum sigur vor fi în curînd, în tot războiul lor sfînt și să mă apuc de sculptat sau ceva. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu mîinile, fie că-i vorba de muls capre, crescut cannabis sau torturat jurnaliști britanici. Și dacă nu fac decît să restaurez statuile pe care le-am distrus cu colegii cînd am vizitat templele antice și ar fi destul ca să-mi asigur un trai decent.

Sînt cel mai jalnic jihadist, jur! De trei ani încoace sînt un nenorocit de asistent de mitralier. Nu tu o promoție, nu tu o mărire de salariu, nu tu un mersi pentru efortul depus! Car lăzi de muniție toată ziua, de-mi sare turbanul din cap de oftică cînd văd în ce manieră dizgrațioasă mi se irosesc talentele.

Am și eu planuri mărețe, am potențial, am idei de atentate cu sute, poate chiar mii de victime, dar mă ascultă cineva? Nici gînd! Fiecare își vede de burka mă-sii și are grijă doar de interesul personal. Îi doare-n cot de misiunea companiei sau de viziunea pe termen lung. Fiecare trage în civili pentru el, nu pentru binele comun. Mai construiește Iisus califat în condițiile astea! Halal carieră mi-am ales și eu!

În zilelele în care avem filmări nu fac decît să stau ca pămpălăul în fundal cu mitraliera-n brațe, ca o recuzită umană, în timp un amărît de european imploră să fie răscumpărat. Nici nu se vede că sînt eu acolo; ar putea fi oricine. De multe ori nici nu apar în clip, că trebuie să am grijă de lumini sau să fiu atent să nu se descarce bateria camerei de filmat. Muncă de necalificat.

Nu zic, e important și aspectul tehnic, dar simt din toată inima că aș putea fi mult mai folositor în altă parte. Middle management, de exemplu. Nu vreau să mă laud, dar sînt singurul care am observat că Osman Al Batros, un jihadist tînăr care a ajuns șef de pluton doar pentru că unchiul lui a apărut pe celebra listă a FBI-ului cu cei mai căutați teroriști, și-a pus pe Instagram o poză în care divulga locația noastră seceretă. Nu doar pentru că în poză se vedeau munții din spate și serviciile secrete străine ar fi putut intui poziția noastră printr-un soft specializat, dar și pentru că prostul apăsase din greșeală butonul de “Add location”.

Evident că n-a pățit nimic, porcul, că i-am descoperit gafa destul de repede și i-am zis să șteargă poza. Ba mai mult, ca să fie insulta completă, nici nu mi-a fost răsplătită vigilența și nici nu mi s-a recunoscut meritul de a fi prevenit o posibilă catastrofă, asta pentru că, teoretic, n-ar fi trebuit să fiu pe Facebook în timpul serviciului. Ăștia, cu gîndirea lor de ev mediu (spre mediocru), habar n-au că social media e o unealtă. Putem s-o folosim corect, postînd clipuri cu decapitări pe youtube, sau putem să ne dăm cu ea peste coaie, ca niște fraieri.

De parcă mai contează că sînt sau nu atent în timp ce păzesc tabăra… Dronele inamice ar putea să ne spulbere de la distanțe de kilometri dacă ar ști unde ne ascundem. Uneori îmi doresc ca vreun păgîn să ne arunce pe toți în aer cu un singur click, asta ca să nu-i mai aud pe ai mei povestind despre cum au participat toți (indirect, evident) la atentatul din 11 septembrie. O să scriu altă dată despre asta, acum trebuie să merg să sap încă o groapă în care să ne facem nevoile. Incredibil cît de repede reușim să le umplem chiar și acum, cînd primim mai puțin de mîncare!

 

Cap. 4 – Sfatul Islamic

Aseară, după ce am săpat groapa de nevoi personale (care e similară creditului de nevoi personale prin faptul că amîndouă se bazează pe depuneri de lichidități la intervale regulate de timp), m-am decis să fac o baie.

Mă lăsasem la bustul gol pentru a săpa groapa, așa cum e normal și bărbătesc, astfel că atunci cînd am terminat de lopătat eram acoperit de o mîzgă fină și lipicioasă, formată în egală măsură din praf și transpirație. Arătam de parcă mă unsesem cu noroaie terapeutice sau făcusem baie în petrol, ca un prinț arab.

Apa curentă fiind un lux la noi în tabără, tot ce poți face ca să te cureți e să te freci pe corp cu o cîrpă udă. Pentru că reciclezi o cantitate mică de apă, se poate spune că în tabără avem apă recurentă. Pam-pam! E bine că mai pot rîde, e semn că încă nu mi-am pierdut complet mințile.

Unii dintre jihadiști nu fac baie deloc, alegînd să se frece pe corp cu nisip doar dacă au nevoie să-și alunge păduchii, așa cum fac găinile sau elefanții. Treaba lor. Nu-i ceva deosebit de grav, că poți să stai în preajma lor, dar numai dacă iei în considerare direcția din care bate vîntul. În fine.

După ce m-am curățat cît de bine am putut pe întreg corpul, adică de la brîu în sus, și am văzut că apa din găleată era aproximativ limpede, am zis să-mi aranjez puțin și barba. Am spălat-o bine de tot, că știu cît de neplăcut e să ai o barbă murdară și mirositoare. Unii dintre jihadiștii mai bătrîni de aici au bărbi soioase și împuțite, în care, dacă te uiți atent, poți să vezi resturi de brînză și alte cele. Oribil.

Apucasem să tai cîteva fire care creșteau rebele pe gît și care mă gîdilau de fiecare dată cînd mișcam capul și urma să mă apuc să-i dau o formă mai rotunjită bărbii, să nu aibă aspectul ăla sălbatic, neîngrijit. Dar cînd să bag mai zdravăn foarfeca în cîrlionți, un bătrîn începe să urle la mine ca apucatul că nu e voie, că e Haraam, că sfidez Coranul și că nu mă comport ca un musulman cuminte.

Am încercat să-i explic că legile vechi pot fi supuse interpretărilor, dar el nici n-a vrut să audă și a fugit repede la Sfatul Islamic să mă pîrască. Sfatul Islamic al Statului Islamic e organismul care se asigură de respectarea legii Sharia la noi în tabără. Sîntem doar o facțiune mică din întreaga organizație, dar funcționăm autonom și pe aceleași principii, nu foarte diferit de o gherilă.

Cercul bătrînilor SISI a fost de aceeași părere cu bătrînul care m-a dat în rît: nu e voie sub nici o formă, conform legii străbune, să-ți tai barba. Nici măcar un fir, chiar dacă e unul despicat și urît. Nu-i voie nici măcar să-l smulgi cu mîna cînd vezi că e cărunt sau mai lung decît celelalte. Ridicol, nu? Dar lasă că ajung eu în conducere și atunci să vezi schimbări.

Pedeapsa lor, simbolică mai mult decît orice, a fost să stau o zi fără mîncare și să mă rog la Allah pentru iertare. Așa că azi voi sta în cort și voi medita la toate cărările anevoiase pe care le-am parcurs ca să ajung în punctul acesta. Norocul meu că am un pachet de biscuiți Oreo ascuns sub saltea. L-am furat din sacoșa unui prizonier cînd nu era nimeni atent. Apropo, știi cum se mănîncă un Oreo? Se mănîncă exact ca orice alt biscuit.

 

Cap. 5 – Minte sănătoasă în cort sănătos

Totuși, am mare noroc că stau singur în cort, trebuie să recunosc.

Ar fi un real coșmar pentru mine să trebuiască să-l împart cu cineva, oricine. În primul rînd pentru că aș fi văduvit și de dramul de intimitate pe care îl mai am. Sînt perfect conștient că îndeplinirea idealului islamic implică o renunțare mai mult sau mai puțin voluntară la identitatea proprie, o abatere de la imperativul individualist al naturii umane, dar asta nu înseamnă că de dragul jihadului sînt dispus să-mi anulez complet personalitatea. Alții pot s-o facă liniștiți, că nu le-ar fi greu (fiind lipsiți de orice urmă de personalitate), dar mie mi-e.

Nu am anticipat corect cît de dificil îmi va fi să devin acel recipient gol în care alții să-și verse voința. Acum n-am încotro și trebuie să rabd la modul stoic pînă cînd răsare soarele și de după duna mea de nisip.

Asta nu are nimic de-a face cu egoismul și nu vreau să par îndărătnic sau încăpățînat. Fiind cel mai mic dintre frați, m-am obișnuit cu rolul de pasager în aventurile altora. Nu vreau să-mi împart cortul cu nimeni pentru că, pur și simplu, nu-s pregătit să am un martor care să-mi urmărească și să-mi analizeze fiecare mișcare. Vreau să am impresia, chiar dacă e una falsă, că nu depind de nimeni. Știu, e ridicol să am astfel de pretenții în condițiile în care sînt pe treapta cea mai de jos a Statului Islamic, dar nu-mi pot pune frîu acestor sentimente de inadecvare.

Mai mult, împărțind micuțul meu cort cu un frate taliban, nici nu aș putea să-mi aștern gîndurile pe foaie în voia inimii, cînd mă pocnește pe mine inspirația, ci ar trebui să ghicesc momentele în care acesta ar fi plecat cu convoiul sau ocupat cu alte treburi. Inutil să o mai spun, părerile personale și gîndurile originale sînt descurajate în această organizație. Jurnalismul meu (adică faptul că scriu într-un jurnal) ar fi interpretat ca o insultă adusă ideii de jihad. Profetul a spus tot ce era de spus cu secole în urmă, nu e nevoie să plusăm noi cu opinii sau interpretări mai actuale. Cine sîntem noi să facem asta?

Apoi, pentru că adorm greu și am somnul delicat, un intrus în spațiul meu personal n-ar face decît să-mi deranjeze odihna. Toți jihadiștii par angrenați într-un concurs neoficial de sforăit viteză, de am ajuns că cred că toți visează că-s drujbe. Sau bormașini în timpul unui cutremur.

Stagiul de pregătire jihadistă a fost un calvar ale cărui detalii prefer să nu mi le reamintesc. Ajunge să spun că n-o să-mi fie dor să mă trezesc pișat pe mine din cauză că farseurii cu care împărțeam baraca mi-au pus mîna într-un lighean cu apă în timp ce dormeam. Da, chiar funcționează prostia aia. Asta presupunînd că urina în care mă trezeam era întradevăr a mea.

Perioada aceea de pregătire a sădit în mine un profund dezgust față de tovarășii jihadiști. Nu pentru că insistau să-mi arate fiecare cum barba de jos li se asortează cu barba de sus, sau pentru că repetau enervant aceleași povestioare tîmpite, ci pentru că erau posedați de un amatorism agresiv pe care nu l-am putut nicicum ignora. Antrenamentele se făceau superficial, aproape în batjocură, singurul scop al exercițiilor fiind inocularea obedienței. Pînă și zumba e un antrenament mai serios decît ce făceam noi acolo. Nici nu mai pomenesc nimic de traingurile pe strategie și tactică de luptă, care erau mai potrivite condițiilor din secolul trecut. Mă și mir că nu ne-au învățat cum să construim catapulte.

Motivele pentru care am insistat pe lîngă comandant să primesc un cort mic, în care să stau singur, sînt, pe lîngă cele pe care le-am enumerat deja, și unele mai pragmatice. Corturile mici, pămîntii la culoare, sînt mai ușor de confundat cu un bolovan și nu reprezintă o țintă atît de atrăgătoare pentru dronele inamice precum corturile mari. Asta dacă dronele nu au camere cu infraroșu; dacă au, am belit-o cu toții.

Super, începe să mă ia cu panică. Voi reveni cu povești din armată cît de repede pot, acum mă duc să-mi înfig capul în nisip pînă mă calmez. Dacă funcționează la struți sigur funcționează și la oameni.

 

Cap. 6 – Nu există jihad gratuit

Allahu-am-bani!

Tocmai mi s-au rotunjit considerabil veniturile. Asta pentru că am fost plătit exclusiv în monede, ca un infractor din desenele animate vechi, la care ne uitam în copilărie cînd mergeam în vizită la unchiul de la oraș, care avea televizor și casetofon cu leduri colorate ce pîlpîiau pe ritm cînd mergea muzica. Îmi plăcea enorm piesa celor de la Hologram, aia cu “Talibanii vorbesc”, în special părțile în care solistul povestea cum unii te ridică, alții te lovesc. Era o melodie perfectă pentru jihad.

Tot ce mai lipsea era un simbol al dolarului, verde, pe săculețul în care mi-am primit mărunțișul și caricaturizarea mea ar fi fost completă (chiar dacă eu am primit, de fapt, euro, nu dolari).

Sîntem plătiți în euro din rațiuni elementare: unii dintre noi, nu știm care pentru că încă nu s-a pus la punct metoda de selecție, vor fi trimiși să invadeze diferite părți ale Europei, infiltrați printre refugiații sirieni. Nu poți să ai încredere în casele de schimb de prin sărăciile astea est-europene, așa că, pînă ajungi la destinație, e preferabil să ai la dispoziție o sumă de bani pe care să poți conta oricînd, oriunde. Dacă invadezi o planșă de Monopoly, pleci la drum cu bani de Monopoly; dacă invadezi Europa, pleci la drum cu euro. Mi se pare logic.

Ne-au dat monede gîndindu-se că banii de hîrtie pot fi deteriorați iremediabil pe traseu, mai ales cînd ai de traversat marea. Vezi tu, nu toate țările au fost destul de istețe încît să-și tipărească bani de plastic. În schimb, s-a ignorat complet potențialul săculeților de monede de a se transforma în ancore personale, în caz de naufragiu. N-a zis nimeni că nu vor exista riscuri, dar cînd te sabotezi singur e deja ridicol. Trebuie să am o discuție cu ei în privința asta.

Nu s-au stabilit încă țările în care va trebui să ne instalăm bazele de operațiuni, dar sper să nimeresc ceva vrednic. Belgia cred că mi-ar plăcea, pentru că au ciocolată bună, multe feluri de bere și oamenii par mereu relaxați. Surpriza e cu atît mai mare cu cît e mai neașteptată ținta pe care o alegi. Turcia, dă-mi voie să spun, era o țintă previzibilă, fiind atît de aproape de noi, dar trebuie să recunosc că a existat o tușă de geniu în faptul că a fost vizată o demonstrație de pace. Genul acesta de atenție la detalii ne va duce pe culmile gloriei jihadiste. Allahu e cu adevărat Akbar.

Eu țin neapărat să-mi las amprenta personală oriunde m-aș duce, așa că intenționez să atentez ceva epic într-un loc cu totul neașteptat. Poate în Cehia, poate în Croația, poate chiar în Andorra sau Lichtenstein, țări atît de mici că le poți măsura suprafața în covoare persane. Oricum, aș vrea să antentez într-un loc frumos, unde să se observe contribuția mea, că să pui o bombă într-o groapă de gunoi cum e Serbia e ca și cum ai decapita o cămilă moartă.

Pînă atunci, pot să dispun cum vreau de banii mei. Cred că am deja destui cît să-mi cumpăr o sclavă. Dar pentru asta ar trebui să merg la tîrg, la Mosul, și chiar nu am chef acum de un drum atît de lung. În plus, pentru a deveni musulmană, femeia yazidi pe care aș putea să mi-o cumpăr ar trebui să fie violată de încă zece membri ISIS. Nu mă încîntă deloc faptul că trebuie s-o împart cu alții, pentru că nici ceilalți nu mă invită niciodată să le inaugurez pe ale lor. Iar dacă mă invită și pe mine la violul colectiv, o fac pentru că alți talibani i-au refuzat în ultimul minut și nu le mai iese numărătoarea. Mersi, dar decît să violez din mila lor, mai bine mă lipsesc.

Deci, nu mă duc niciunde. O să stau în buza cortului și o să privesc apusul fumînd mahoarcă de-aia bună, de care pot face rost de la colegii de pe convoi acum că mi-au intrat niște zdrăngănei în pușculiță. High, pa!

 

Cap. 7 – Fumbrela

Încă nu-mi vine să cred cît de puternic m-a afectat măgăria aia pe care am fumat-o aseară!

Să-mi fur una dacă te mint, dar pun pariu că nici Iisus nu s-a înălțat atît de spectaculos cum am făcut-o aseară. Și eu am avut la dispoziție un singur cui, nu trei. Marfa pe care am primit-o era atît de potentă de zici că a fost fertilizată doar cu zeamă de viagră. Încă îmi saltă bucuria în suflet din pricina ei, și au trecut cel puțin doișpe ore de cînd am fumat-o.

Cînd Aasif mi-a cerut pe ea mai mult decît de obicei, mi-am zis că nenorocitul s-a lăcomit ca un capitalist ordinar și că încearcă să mă jecmănească. Oricum am unele suspiciuni că omul mă fură la cîntar, doar știe că n-am cum să-l verific. N-am avut ce să-i comentez pentru că dădusem deja comandă de zarzavaturi magice și aveam o poftă nebună să stau nițel sub fumbrelă. Mă setasem mintal să mă pun în cap, ca să zic așa, și mi-ar fi fost greu să mă resetez. Măcar m-am răzbunat plătindu-l doar cu monede.

Chestia asta cu fumbrela am descoperit-o relativ recent, de cînd locuiesc singur. Fumbrela apare atunci cînd fumezi singur într-un cort închis, ca indienii, sau sub o umbrelă (de unde și numele). Fumul n-are pe unde să se ridice, pentru că ești într-un fel de clopot improvizat, așa că poți să stai chill și să te afumi ca un cîrnat în timp ce inhalezi atît la modul activ, cît și la modul pasiv. Practic, te droghezi pe două nivele. E ceva cu totul deosebit.

E mult mai bine să fumezi iarbă așa decît făcînd mini-palmieri, pentru că nu mai trebuie să rulezi o mînă de jointuri mici pe care să le combini apoi într-un mega-joint complex, astfel încît rezultatul final să arate cît de cît ca un palmier miniatural. Mini-palmierii ăștia, mai mult un teribilism stilistic decît o metodă eficientă de-a fuma iarbă, arată ca niște caracatițe incomplete și înțepenite și sînt atît de greu de abordat încît nu pot fi considerați a fi altceva decît o risipă inutilă de marihuană.

Ca să fiu complet sincer, Aasif m-a avertizat că mizeria asta e mai tare decît celelalte:

– Să ai grijă să nu te haladești și să bagi în tine fum ca un ventilator de discotecă, că asta-i mai aprigă decît cealaltă. Cică i se spune “centura de dinamită”, că îți dă senzația că îți explodează pieptul. Zicea tipul care mi-a vîndut-o că și el a testat-o și că avea la un moment dat impresia că poate să tragă în piept tot aerul din lume. Zicea că i se părea că zbura prin cer, ca un balon cu aer cald, și că l-a ținut treaba asta vreo trei ore, deci mult mai mult decît cealaltă. Numa’ zic: să tragi cu băgare de seamă și să nu te lăcomești la ea.

N-am pus mare valoare pe vorbele lui; mi se părea că nu face decît să-și laude marfa ca să justifice majorarea de preț. După ce am ajuns la cort și am tras primul fum am simțit totuși că ceva era diferit. Nu mi-e frică să recunosc, m-am panicat puțin. Am stins țigara la jumate și am ieșit afară din cort. Simțeam că nu am loc să respir. M-am întins pe nisip și m-am uitat la nori, cum fac uneori cînd fumez, încercînd să ghicesc în haosul lor alb și gri forme de animale sau cine știe ce.

Cerul arăta incredibil. Dacă l-aș fi văzut desenat pe o pînză aș fi zis că pictorul e lipsit de talent, că nu există în lumea reală nori atît de teatrali, că alternanța aceea de lumini pure și neguri prăpăstioase nu poate coexista în spațiul limitat al unui singur cer. Doar atmosfera unei planete de dimensiunile lui Jupiter ar fi putut găzdui o asemenea aglomerație agresivă de nori, nu micuțul nostru bulgăre de pămînt.

Resimțeam fizic apăsarea furioasă a acelei cacofonii de spume învolburate. Percepeam violența fără discernămînt a acelui văzduh încrîncenat ca pe o amenințare directă la adresa mea și mă așteptam în orice secundă să fiu spulberat de pe fața pămîntului de un fulger apocaliptic. Cerul își încorda întreaga voință pentru a mă distruge.

Sentimentul profund al unei terori inimaginabile îmi invadase fiecare fibră. Pe măsură ce acoperișul lumii se pregătea să se năpustească asupra mea, gîndurile îmi erau cuprinse de o paralizie absurdă, în ton cu cea care îmi imobilizase deja trupul. Să fi fost oricît de agil, unde aș fi putut să mă ascund în condițiile în care cerul nervos învăluia întreaga existență ca o pătură sufocantă?

Treptat, lucrurile s-au liniștit. Eterul și-a pierdut treptat acea concentrare catastrofică cu care mă certa. Am reușit să mă tîrăsc pînă în cort, unde m-am prăbușit peste sacul de dormit într-un somn adînc din care nu m-am trezit decît după zece ore. Consider o binecuvîntare faptul că nu mai țin minte ce-am visat.

Însă cea mai dubioasă parte din aventura asta mi s-a dezvăluit la micul dejun, cînd am auzit niște colegi jihadiști vorbind despre vreme. Cînd ești atît de izolat de lume, subiectele de conversație tind să graviteze către banal. Băieții de lîngă mine ziceau că aseară cerul a fost perfect senin. Nu știu ce-au mai vorbit, că n-am mai putut fi atent la nimic după asta.

 

Cap. 8 – Unchiul m-a ferit de păduchii lați

Allahu-ak-bate păcătoșii, dar nu-i bate cu nuiaua de palmier, la modul propriu, ci o face subtil și poetic, precum universul lui Coelho cînd conspiră să-i lumineze ziua unei manichiuriste cu platitudini ieftine despre dragoste, viață și fericirea inerentă lucrurilor mărunte.

Răzbunarea divină e întotdeauna simbolică, niciodată grobiană, fiind menită doar să atragă atenția asupra unui comportament nepotrivit și nicidecum să pedepsească crunt o abatere morală. Allah nu dărîmă macarele peste credincioși și nu-i îndeamnă pe slujitorii lui să se calce în picioare la pelerinaje. Allah operează fin, ca un neurochirurg, și găsește feluri imaginative prin care să-și facă simțită nemulțumirea (dacă ești dispus să-I deslușești semnele și ai răbdarea și înțelepciunea să le interpretezi corect).

Allah a dezlănțuit în tabăra noastră o epidemie de păduchi lați. Multora le-a scăpat simbolismul ironic al acestei molime, dar mie nu. Eu știu că-i un semn venit de sus, pentru că am avut timp să mă gîndesc la asta nopțile trecute, cît am stat de pază.

Cu toții am fost extrem de ocupați din cauza bombardamentelor rusești care ne-au zdruncinat organizația. Din fericire, funcționăm pe baza unei sistematizări modulare a ierarhiilor, ceea ce ne permite să ne regrupăm rapid de fiecare dată cînd suferim un șoc structural. Sîntem ca un balaur mitologic – cînd ne execuți un conducător, ne cresc alții doi în locul său.

Făcînd ore suplimentare ca paznic de noapte – treabă care nu-mi sporește cu nimic suta de euro pe care o primesc în fiecare lună – am avut timp să meditez asupra felului prin care Allah își impune voința. Și cred cu tărie că El ne-a dat păduchii. Indirect, desigur, ca un avertisment pe care îl simți pe pielea ta în fiecare secundă.

Insuccesul nostru în invadarea teritoriilor păgîne a fost scos în evidență de voința divină prin intermediul acestor păduchi sexuali, a căror năvală a fost o veritabilă demonstrație de eficiență. Se demonstrează din nou că cel mai bun mod de a influența comportamentul cuiva e prin oferirea unui exemplu puternic. Avem multe de învățat de la aceste mici creaturi gîdilicioase. În primul rînd, adaptarea la mediu. Asumînd un stil invaziv similar, vom putea cotropi Europa cu același spor cu care ne-au cotropit păduchii tufele pubiene. Și nu numai. O știu de la un unchi: păduchii nu se limitează la părul aferent zonelor sexuale.

De fiecare dată cînd paharele de vin îi anulau filtrele, unchiu Malik îmi povestea pe ascuns chestii pe care orice adult le-ar fi considerat nepotrivite pentru urechile unui copil. Poate că din pricina asta îmi plăcea enorm să-l ascult, chiar și atunci cînd venea la noi gata frăgezit de alcool și mă pupa mai mult pe gură decît pe obraz. Mi-a povestit, la un moment dat, despre cum a scăpat el de păduchii rușinoși cînd era în armată și, zeci de ani mai tîrziu, îmi amintesc exact felul leneș în care rotunjea cuvintele și mîndria care îi sclipea în ochi în timp ce-mi împărtășea această indispensabilă lecție de viață.

Păros ca orice bărbat care se respectă, Malik a fost gazda unei colonii de păduchi. În decurs de cîteva zile, micuțele insecte i-au invadat prohabul, subsuoara, pieptul și barba. A scăpat de ele îmbăindu-se în insecticid industrial. Altă soluție nu există pe atunci, cînd era el în armată. Acum cică funcționează la fel de bine și spray-urile de tip Raid, care omoară atît insectele cît și ouăle lor. Pățania lui m-a marcat într-o asemenea măsură încît, chiar dinainte de a-mi crește păr pe smochine, am început să-mi țin lenjeria intimă în naftalină.

Să-ți miroasă prohabul ca șifonierul bunicii e un preț mic de plătit pentru bucuria de a-ți vedea colegii zvîrcolindu-se în chinurile unor mîncărimi infernale, în timp ce tu ești mai relaxat decît un sultan jucînd “Păsărică, mută-ți cuibul!” cu concubinele din haremul lui. E cea mai bună metodă de a scăpa de musafiri nedoriți, pentru că e un sacrilegiu să folosești lame sau foarfeci pe tine însuți.

Degringolada asta păduchioasă, pornită de băieții care au patrulat orașele pe care le stăpînim în numele jihadului și care au disciplinat cum știu ei mai bine femeile cu comportament necuviincios, amestecîndu-și apoi bulendrele infestate de insecte năbădăioase cu hainele noastre curate, ar trebui să reprezinte o lecție pentru noi toți. Nu doar despre cum să gestionăm corect partea de igienizare a taberei, în sensul că ar trebui să avem pe cineva care să se ocupe numai de spălătorie (atunci cînd ne vine rîndul, nu facem decît să lăsăm greul pe următorul nefericit), ci și despre abandonul cu care ar trebui să ne avîntăm în misiunea noastră de a invada teritoriile infidelilor.

Rapid, hotărît, nemilos, adaptîndu-ne la mediu ca păduchii la tipurile diferite de păr pe care le ocupă, ne putem asigura victoria împotriva păgînilor mult mai lejer decît întreținînd atmosfera asta de incertitudine și improvizație tactică în care ne aflăm acum. Numa’ zic. Tot ce poți face în astfel de momente e să transformi un aparent dezastru într-o oportunitate de a învăța ceva nou.

Ar fi trebuit, totuși, să știm asta. Nu trebuia să trimită Cel de Sus o ceată de păduchi ca să ne reamintească de scopul nostru pe acest pămînt. Dar, acum că a făcut-o, ne vom spori eforturile de a duce la bun sfîrșit jihadul pe care l-am început.

 

Cap. 9 – Voi face jihad în România

Mi-e greu să scriu. Mă ocolește coerența; mă copleșește un sentiment de irelevanță; mă bîntuite vidul existențial. Fiecare gură de aer mă inoportunează, fiecare bătaie a inimii îmi rănește sufletul, fiecare clipă ce trece își depune peste mine praful inutilității ei. Îmi simt capul fragmentat în zeci de emisfere izolate; trecutul mi-e destrămat într-o mie de cioburi mnemonice, ca un cer înstelat în care nu poți ghici nici o constelație, nici o zodie, nici un astru familiar. Singur pe îndepărtata planetă a propriei mele disperări, mă uit în sus și nu recunosc nimic.

Am pierdut contactul cu mine însumi; rătăcesc într-un eu necunoscut, lipsit de repere. Mi-e cu neputință să raționalizez ordinele care mi-au fost date. Un ambuteiaj de deznădejdi îmi blochează mintea și gîndurile mi-s răsfirate în direcții inutile, care nu fac nimic să mă ajute să îmi accept noua misiune.

Refuz al realității, aș putea să-i spun, eludare a evidenței, ignorare a inevitabilului; toate aceste aliterații exprimă la fel de bine starea în care mă aflu de cînd am primit vestea că va trebui să fac jihad în România.

De azi dimineață, de cînd am primit ordinul, nu mai sînt bun de nimic. Am încercat mai devreme să-mi aștern pe foaie nedumerirea, dorind să extrag din ea măcar o fărîmă de logică, dar n-am fost în stare decît să debitez bazaconii irelevante pentru situația de față, aforisme dezlînate precum:

– obezitatea nu e un defect fizic, e un defect de caracter; e o lipsă de voință ilustrată ironic printr-un surplus obscen; supraponderalitatea nu e naturală, cea mai bună dovadă în direcția asta e că nu există animale care să aibă probleme cu greutatea; hipopotamii sînt o excepție, la fel și balenele;

– Adele e supra-apreciată;

– nu există și nu poate exista echilibru în natură, deoarece eu pot conștientiza trecerea timpului, în vreme ce Timpul e absolut neinteresat de trecerea mea;

– nu-i adevărat că americanii au regizat aselenizarea în studiourile de la Hollywood; eu cred că au ajuns pe lună și că singurul motiv pentru care nu se grăbesc să se întoarcă acolo e că nu au găsit petrol sau gaze naturale;

– secretul unei vieți fericite e exact asta: un secret;

– românii sînt ca niște crocodili: rezistenți, neschimbați de milioane de ani, reci, egoiști, avînd o piele groasă și fiind relativ lipsiți de dușmani naturali; spun “relativ” pentru că așa cum singurul dușman al unui crocodil e un alt crocodil, singurul dușman al unui romîn e un alt romîn (de cele mai multe ori unul aflat într-o poziție de conducere, eventual un frate sau un vecin);

– papa Francisc e un bătrînel simpatic;

– omul care a inventat expresia “teatru de război” nu știa nimic nici despre teatru, nici despre război;

– “yoga” e doar un nume elegant dat statului degeaba;

Să faci jihad în România e ca și cum ai arunca în aer o groapă de gunoi – chiar și în cazul în care voi avea succes, diferența va fi greu de sesizat; va trebui să fiu foarte creativ pentru a pune la punct un atentat mai distructiv decît cele pe care și le produc ei între ei, involuntar;

Îți trăiești toată viața în umbra reconfortantă unui ideal, convins că ești posesorul adevărului suprem; îți pui speranțe într-un viitor frumos și curat, te încrezi în voia lui Allah și îi urmezi învățămintele cu abandon neștirbit, numai ca să descoperi cu înfrigurare că lumea e compusă exclusiv din haos și că ordinea pe care ți-o închipuiai nu e altceva decît o serie de coincidențe fără sens sau scop. Allah dă cu zarul, joacă la ruletă și e all-in la poker, deși n-are în mînă decît o pereche de treiari!

N-am încotro! E misiunea care mi-a fost încredințată și va trebui s-o accept. Am început deja să-mi fac bagajele, să-mi cos buzunare speciale în haine – cică e plin de hoți pe acolo – și să mă pregătesc psihic pentru calvarul de a locui în țara lui “lasă că merge și-așa”. Nu știu ce înseamnă expresia asta cu mersul și-așa, dar informația era trecută în pagina de Wikipedia a țării așa că m-am gîndit că trebuie să fie un detaliu important, altfel nu s-ar fi pomenit.

Mîine voi afla detaliile călătoriei spre țara la care pînă și bulgarii se uită cu superioritate, urmînd să pornesc la drum imediat după ce mi se aprobă tăierea bărbii de către Sfatul Islamic. Avînd tenul măsliniu, părul negru și fruntea încruntată, mă voi integra perfect între ei, cel puțin din punctul de vedere al aspectului exterior. Cu mentalitatea e mai greu, că se pare că romînii nu au așa ceva.

Allahu ai milă de mine!

 

Cap. 10 – Bătrînețe fără tinerețe

Maturitatea nu te izbește ca un val, retezîndu-ți picioarele și plimbîndu-te printre spume și alge, umplîndu-ți gura cu nisip sărat care-ți scrîșnește printre dinți, curentîndu-ți creierii; nu, maturitatea te învăluie pe nesimțite, ca o maree sau, ca să abuzez de-o altă metaforă, ca marginea unui cozonac ce se revarsă peste buzele metalice ale tăvii pe măsură ce se coace.

Maturizarea e un proces lent, asta vreau să zic. E un proces activ, îndelungat, ce constă în scurtarea intervalelor dintre momentele de nebunie iresponsabilă, de abandon ludic și de cruntă nepăsare cu care te-a obișnuit copilăria. Cel puțin așa mi se pare, pentru că eu nu m-am simțit matur decît o singură dată, atunci cînd am tras o beșină și mi-am dat seama că mirosea exact ca apartamentul bunicilor. A fost un moment trist, probabil pentru că era prima dată cînd conștientizam că îmbătrinirea e sinonimă cu degradarea. Dar, chiar și atunci, m-am simțit mai mult învechit decît matur.

Petreceam mult timp la bunici, ai mei fiind ocupați cu jihadul sau cu alte trebi despre care nu mă interesa să știu prea multe. Bunicul Hassan era încă întreg, vesel, jucăuș chiar. Încă nu-și aruncase în aer credibilitatea ratîndu-și atentatul sinucigaș. Pe atunci vorbea tare și răspicat, cu siguranța pe care ți-o dă o serie neîntreruptă de misiuni reușite în numele credinței și a Profetului. Uneori își făcea timp să joace cărți cu noi, chestie care ne bucura enorm, pentru că ne lăsa să cîștigăm într-un mod atît de subtil că nici nu ne dădeam seama că trișează.

E o nedreptate a sorții că îți cunoști bunicii doar ca oameni bătrîni, aproape terminați, cînd apartamentul le miroase a praf acrit și cînd resemnarea din vocea lor plutește ca un blestem peste masa din sufragerie la toate întîlnirile de familie la care ar trebui să sărbătoriți și să vă bucurați că sînteți împreună.

Să-ți cunoști bunicii gata îmbătrîniți e ca și cum unui film grozav i-ai vedea doar finalul. Bătrînețea, pe lîngă că-i o haină grea, e și o concluzie. Diferită pentru fiecare, dar în mare aceeași: e mai bine să fii tînăr. Asta e o constatare atît de evidentă și de stupidă că era inutil s-o mai trec pe foaie, dar am făcut-o, totuși, nu știu de ce, probabil pentru că tindem să ignorăm lucrurile evidente.

Cînd a observat că prietenii de vîrsta ei încep să se ducă la Allah, bunica a făcut tot ce i-a fost cu putință pentru a-și întîrzia momentul morții. Nu pentru că i-ar fi fost frică, ci pentru că dorea să petreacă cît mai mult timp alături de noi. Țin minte o vreme în care dorea neapărat să-și schimbe numele, în ciuda contestațiilor noastre, cei care o cunoscuserăm întotdeauna ca “buni Fariba”. Era un nume frumos, demn, tradițional, dar ea dorea din tot sufletul să o cheme Speranța, pentru că auzise undeva că speranța moare ultima. N-a avut noroc, pentru că a murit cu zile, zdrobită cu pietre în piață pentru adulterul pe care l-a comis atunci cînd a fost violată de trei soldați.

Imediat după asta, bunicul Hassan s-a oferit să-și îndeplinească misiunea finală întru gloria Islamului, misiune pe care a zbîrcit-o și a cărei consecință imediată a fost faptul că a trebuit să se mute cu noi, așa distrus cum era. Cred că mai mult decît rănile efective l-a durut faptul că n-a putut să se ducă la ea, să fie cu Fariba lui. Pot doar să presupun; după ce oamenii i-au ucis-o cu pietre și i-au aruncat-o undeva în deșert, într-o groapă nemarcată, n-a mai vorbit deloc despre ea. Nici noi.

Goliciunea apartamentului bunicilor era răscolitoare, pentru că vedeam în spațiile lui neocupate contururile mobilelor vechi. Ghiceam din ochi locul în care-mi întindeam salteaua și cotloanele prin care ne ascundeam, chiar dacă eram deja prea mari și, sincer vorbind, nu prea ai unde să te ascunzi într-un apartament cu două camere. A trebuit să îl eliberăm și să ardem tot, înainte să fie preluat de Statul Islamic drept pedeapsă pentru eșecul bunicului. Am reușit să salvăm niște poze vechi, alb-negru, pe care le am și acum ascunse într-un album, ca dovadă palpabilă că buncii au fost cîndva tineri.

Nu știu de ce mi-am adus acum aminte de toate astea. Posibil să mă sperie mai mult decît îmi îngădui să recunosc călătoria în care urmează să pornesc. E destul de rău că va trebui să fac jihad în România, dar nici drumul pînă acolo nu-i tocmai o plimbare pe malul mării, deși exact așa începe – cu o plimbare pe malul mării.

Allah dă-mi tărie! Preferabil un shot de tequilla. Am gustat mai demult acest alcool în casa unor trădători cu înclinații occidentale și mi-a plăcut efectul pe care l-a avut asupra mea; a fost ca o îmbrățișare pe care am primit-o din interior. Nu cred că-l mîniezi pe Allah dacă pupi un păhărel din cînd în cînd; problema intervine atunci cînd abuzezi. Așa că poate voi încerca și alte băuturi amețitoare după ce ajung în România și scap de riscul de a fi prins de unul din frații mai habotnici. Uneori, chiar și mie mi se pare că se exagerează cu jihadul ăsta!

 

Cap. 11 – La noi, concurența e criminală

Sincer să fiu, am fost teribil de ocupat în misiunea mea (adică a noastră) de a semăna frică în inimile și sufletele infidelilor. Apropo de asta, nu reușesc să înțeleg de ce li se zice “infideli” celor cu care ne războim la modul sfînt. Oamenii sînt foarte fideli, atît că sînt fideli propriei lor credințe. Ba mai mult, sînt la fel de fideli în a-i discrimina pe cei de altă credință, culoare, etnie sau naționalitate. Un termen mai potrivit pentru ei ar fi “fundamentaliști fideli”, dar titulaturile celor implicați în acest conflict cred că e ultima noastră problemă.

Nu că brandingul n-ar conta, că orice cetățean al lumii recunoaște deja însemnătatea unei imagini în care apare un tip în salopetă portocalie, îngenuncheat în fața unui steag negru cu scris alb pe el, dar poreclele astea au un fel anume de a scăpa de sub control. Avem în tăbără un tip căruia îi spunem “Berbecul” doar pentru că cineva a văzut o oaie ieșind din cortul lui puțin înainte de a ieși și el de acolo, aranjîndu-și pantalonii.

Avem necazuri mult mai mari decît lipsa de acuratețe în poreclirea celor pe care urmează să-i distrugem în numele lui Allah, și anume faptul că majoritatea planurilor ne-au fost date peste cap. N-are nici un rost să înșir aici toate detaliile eșecurilor noastre, că e ca și cum Bukowski s-ar apuca să scrie despre vinurile pe care nu le-a băut și femeile pe care nu le-a futut. N-ar fi prea interesant, asta vreau să zic. Plus că eu nu-s Bukowski. Poate că el ar putea să facă și rateul să pară artistic, dar eu n-am nici o poftă să-mi amintesc de toate nereușitele mele. Ajunge să spun că ne-a căzut greu la stomac concurența pe care ne-au făcut-o în ultima vreme teroriștii născuți și crescuți pe meleagurile mizere ale “bătrînului continent”.

Altă denumire stupidă! De ce coada cămilei i se spune Europei că e un continent bătrîn în condițiile în care primii oameni au apărut în Africa și cele mai vechi orașe din lume sînt africane, asiatice sau aflate undeva între? Cînd aud de “bătrînul continent” eu mă gîndesc la Pangaea, un supercontinent bătrîn de 300 de milioane de an, nu la uniunea șubredă a unor resturi de imperii decăzute care a ajuns să fie Europa.

Nu-i neapărat o divergență ideologică cea care ne îndepărtează de frații noștri de peste Mediterană. Mai degrabă e una care ține de stil. Personal, n-aș fi atacat din nou Franța, cum au făcut-o mahalagiii ăia belgieni. Amintirea caricaturiștilor de la Charlie Hebdo era încă vie. Două atentate într-o singură țară, în mai puțin de un an, trădează o lipsă crasă de imaginație. Era atît de greu să meargă două țari mai încolo și să găsească o discotecă, o cafenea și un teatru pe care să le mitralieze? Amatori, să m-arunc eu în aer în mijlocul pieței dacă nu.

Iar asta cu aeroportul și stația de metrou era de-a dreptul previzibilă. Mi-e rușine mie de rușinea lor. Puțin mai mult explozibil dacă aveau la ei, puteau să provoace o erupție într-un vulcan activ, cum e Etna. Apoi, fumul expulzat de erupția forțată a vulcanului ar fi întrerupt circulația aeriană în mai multe țări, așa cum s-a întîmplat cînd a erupt Eyjafjallajökull în Islanda. Asta ar fi provocat pagube mult mai mari, pentru că așa îi rănești pe liderii europeni, lovindu-i unde îi doare mai mult: la bani. Evident că le pasă mai mult de bani decît de viețile omenești. Ca să aibă un succes real, atentatul terorist trebuie să fie cel puțin la fel de ambițios precum planul unui erou din seria James Bond. E excelentă această serie de filme, în care eroul e mereu altul și dușmanul e mereu același: un nenorocit de spion britanic ce are probleme cu băutura.

Asta este, va trebui să ne sporim eforturile pentru a organiza ceva cu adevărat măreț. Mie, personal, nu mi-e frică de moarte. Mi-e frică de acele cîteva momente dinaintea ei. La cum mă știu eu pe mine, fix înainte să mă detonez o să mă ia o senzație de-aia cum că am uitat să fac ceva important, că n-am răspuns la un e-mail, că nu mi-am luat chiloți curați și mă fac de rîs că am făcut jihad în unii murdari sau că n-am trimis scrisoarea prin care revendic atentatul. Urăsc sentimentul ăla!

 

Cap. 12 – Mașina tîmpului și mașina timpului

Allahu-ak-bag de seamă că nu degeaba ni se spune Statul Islamic, în loc de Făcutul Islamic sau un alt joc de cuvinte la fel de forțat: azi iar n-am făcut nimic altceva decît să pierd vremea și să gugălesc chestii despre România, în vederea misiunii în care urmează să pornesc cît de curînd. Cică serviciile lor secrete au lansat ipoteza că ne-am fi aprovizionat de la ei cu cartele preplătite. Ceea ce-i atît de ridicol m-am și tăvălit pe jos de rîs citind asta, ceea ce-i foarte ușor pentru mine din moment ce nu am foarte multă mobilă în cort (singurele scaune pe care le am fiind cele pe care le îngrop în spatele dunelor de nisip).

În primul rînd, corect ar fi “cartele plătite”. Că nu le plătești cu mult înainte de a la cumpăra, ci chiar atunci cînd le cumperi. În al doilea rînd, să mergi pînă în România să iei cartele de telefonie mobilă e ca și cum te-ai duce la mongoli ca să primești sfaturi de dezvoltare personală. Nu face nici un sens.

Allah, iartă-mă, dar sărăciile de români umblă cu niște manipulări de toată jena. Imediat după ce curtea constituțională le-a interzis să mai facă interceptări în dosarele penale, ei vin cu informația că teroriștii străini își vorbesc în rețea cu cartele românești. Mă lași? Motivații atît de șubrede și de transparente n-am mai auzit de cînd a încercat Abdulah să ne convingă că își vinde mașina pentru că s-a plictisit de ea și nu pentru că i se strică într-una. Fraierul a văzut că organizația circulă exclusiv cu Toyote, dar el a vrut Logan, să fie mai special și mai diferit. Acum e foarte diferit, în sensul că are o mașină care stă pe butuci mai mult decît un pădurar harghitean (spun asta pentru că unele zone din România, despre care ziceam că am căutat informații mai devreme, sînt celebre pentru ritmul alert în care sînt despădurite).

Bine, el ar fi vrut o Teslă, să fie special pînă la capăt, dar a trebuit să renunțe la idee cînd și-a dat seama că l-ar fi costat prea mult alimentarea; nu-i ceva ieșit din comun să mai furăm din petrolul pe care organizația l-a furat de la iranieni, da nu-l prea văd eu sifonînd curent în canistre de 20 de litri pentru a face plinul la mașinuța aia teleghidată.

Dar, dacă prostul s-a încăpățînat să-și ia un hîrb la mîna a doua crezînd că-l poate repara ieftin, eu ce să-i fac? Măcar să fie sincer și să-și asume țeapa, nu să-mi împuie capul cu bălării despre cum vrea alt model pentru că acesta nu-i reflectă corect personalitatea. E trist să crezi că un obiect neînsuflețit poate reflecta ceva atît de complex precum personalitatea unui om. Cred că mai mult încearcă să se mintă pe el însuși, ca să-i fie mai ușor să admită rateul. Eu sînt doar un fel de martor care-i acolo în timp ce Abdulah duce muncă de convingere cu Abdulah.

Apropo de mașini, dacă aș avea o mașină a timpului m-aș duce înapoi în timp și l-aș ucide pe Hitler. Dar numai pentru a-i lua locul. Aș fi mult mai eficient decît el. Plus că aș avea pregătit din timp un plan de evadare, în caz că m-ar înfrînge iar aliații. Nu neapărat Argentina, dar tot pe undeva prin Americile Latine m-aș ascunde. Am auzit că Panama e un fel de paradis. Mai trebuie să aflu doar care-i situația cu virginele.

Hai că m-am luat cu fanteziile și m-am încins. Mă duc să mă detonez puțin. E vorba de o explozie controlată. Cu mîna.

 

Cap. 13 – Cîte virgine sînt prea puține?

Recompensa de natură sexuală e una dintre cele mai motivaționale chestii care există în acest Univers și în următoarele trei. Bărbații ar face orice pentru sex. Milioane de speakeri, de traineri și de coachi se închină la ideile altora, își răcesc gura degeaba și cacă platitudini motivaționale care n-au în ele nici măcar a suta parte din adevărul acestei afirmații.

Bărbații, în general, în particular și în ce mai vrei tu, și-ar tăia chiar și o mînă ca să fută un zece. Adică o tipă de nota zece. Scara de valori e subiectivă. Zecele meu poate fi cinciul altuia. Sau invers. Cinciul altuia poate fi zecele meu. Pentru unii, un zece ar fi o Victorie secretoasă și subțire de să se adăpostească porumbeii la umbra coastelor ei. Pentru alții, un zece ar fi o milfă hotărîtă care să știe cita din Schopenhauer în timp ce își schimbă singură roata de la mașină. Vorba aia: fiecare cu pizda mă-sii. Implicația oedipiană e evidentă și adevărată. Și e la fel de adevărat că în secunda trei de după ce-a isprăvit sexul cu respectivul zece, orice bărbat s-ar scărpina în creștet cu mîna rămasă și ar scăpa un sincer “Să-mi bag pula, n-a meritat”. Bărbatul e atît de prost. Memorie de caras și porniri de hienă în călduri.

Bărbatul e atît de prost că poate fi convins să se arunce în aer cu dinamită în schimbul unor virgine de care va avea parte – poate – într-o altă dimensiune. Pe sistemul “Cumperi acum, plătești la anul”, religia a inventat un fel de “Ucizi acum, fuți nelimitat la anul”.

Mă doare să recunosc asta, dar unii dintre colegii mei s-au apucat de jihad doar pentru că-s siguri că-i așteaptă 72 de virgine pe lumea cealaltă. Sigur, nici pe mine nu mă deranjează ideea unei eternități petrecute în rozul raiului, dar eu nu pentru asta m-am apucat de jihad. Eu cred cu tărie în valorile Islamului și doresc moarte sinceră tuturor celor ce se închină la un alt Dumnezeu. Amin!

Singurul lucru care mă intrigă e felul în care s-a ajuns la acest număr. De unde știm că vor fi exact 72 de virgine? De ce nu 50 sau 88? Sînt virginele de așa natură încît 71 sînt prea puține, dar 73 prea multe? Știu că nu pot fi 69, numărul e obscen, dar ce de 72? Este, oare, posibil ca în viziunea bărbaților acesta să fie un număr abordabil de virgine? Crede vreun bărbat că s-ar putea descurca cu 72 de amatoare? Este 72 numărul maxim de contacte care încap pe cartelă sau ce?

E clar că existența acestui număr magic de virgine n-o poate confirma nimeni. Asta chiar dacă orice bărbat normal s-ar întoarce zîmbind din grădina raiului în praful de aici doar ca să se laude cu ce-a mai bifat. Bărbatul e atît de prost. Promisiunea unei veșnicii în vagin virgin e atît de tentantă pentru el încît sinuciderea prin ka-bum i se pare un preț rezonabil de plătit. Pe mine altele mă frămîntă.

Virginele astea imaginare rămîn virgine chiar și după ce… vorba aia? Adică li se regenerează virtutea sau o pierd definitiv și încep să adune puncte de experiență? Că în condițiile astea e posibil să le consumi într-o lună, două și apoi să ai de-a face cu niște femei din ce în ce mai exigente. Caz în care raiul tău se poate lesne transforma într-un infern sexual. E importantă informația asta. Trebuie să știi cum să-ți drămuiești virginele odată ce-i ajuns acolo. Și dacă, întradevăr, virginele se refac după fiecare contact, de ce e nevoie de 72 de virgine diferite? N-ajunge una și bună?

Altă întrebare: dacă se întîmplă în unele zile să n-am chef de futut, se poate doar să stăm și să povestim? Sau să jucăm table sau ceva? Sau virginele astea știu să facă un singur lucru (pe care, teoretic, nu l-au mai făcut niciodată)? Dar dacă mă îndrăgostesc de una dintre ele, e ok să le ignor pe celelalte? Sau trebuie să le sexez în mod egal?

Altă întrebare: virginele astea sînt virgine-virgine? Sau sînt ca unele liceence de acum, care își păstrează himenul intact dar execută oralul cu o dăruire demnă de o cauză mai nobilă.

Altă întrebare: femeile martir, cele care se sacrifică în numele războiului sfînt, primesc și ele 72 de virginei? Că nu-i totuna. Pentru bărbați e fantezie maximă să culce o fată neîncepută, dar pentru femei nu-i tocmai ideal să dea peste un diletant sexual. Ce paradis e acela în care trebuie să le explici la 72 de feciorelnici cum se întrebuințează corect clitorisul?

Altă întrebare: virginelele astea sînt femei de-ale noastre sau adunate de prin lumea întreagă? Că nu mă incită deloc gîndul că voi avea parte de 72 de irakience neprihănite care să roiască în jurul meu în burka goală afișîndu-și nasurile acviline și părul de pe umeri. Mi-ar plăcea să fie printre ele și cîte-o suedeză blondă cu țîțe cît dunele de nisip sau o negruță încordată cu pielea dulceagă și dinții albi ca laptele de cămilă. Și, să ți-o spun pe aia dreaptă, n-aș refuza nici o gheișă fîșneață care să-mi alinieze chakrele cu curul. Să fie variație, asta zic. Dar nu în raport cu populația lumii, că asta ar însemna ca jumătate din ele să fie indience și chinezoaice, ceea ce mi se pare puțin exagerat.

Altă întrebare: de unde atîtea virgine? Că nu pare matematic posibil să existe 72 de virgine diferite pentru fiecare jihadist. Nu din ce am văzut eu că se întîmplă în lumea asta. Și atunci, vin eu și întreb, va trebui să împart virginele mele cu altcineva? Nu știu dacă îmi convine asta. Ce hapsîn, deja mă zgîrcesc să împart niște virgine pe care încă nici nu le-am primit!

Ultima întrebare: care ar fi numărul minim de virgine pentru care s-ar sinucide un bărbat? 60? 42? 31, ca să fie cîte una pentru fiecare zi din lună? 7, ca să le poți rula frumos în funcție de zilele săptămînii? Nu știu dacă e genul de întrebare la care se poate răspunde sincer. În special întrucît cunosc cazuri de tipi care s-au sinucis pentru femei care erau departe de a fi virginale. Ceea ce nu mă face decît să cred că acest 72 e un număr cît se poate de fantezist. De fapt, nici nu mai știu ce să cred. Parcă m-am și scîrbit de atîtea discuții și speculații, mă duc să caut o curvă care să facă ce știe ea mai bine ca să-mi treacă gustul ăsta de virginitate din gură.

Allahu-ak-pa!

 

Cap. 14 – Barbarii de balcani

Terorismul e mai mult decît un job, e un blow job. Da, exploziile sînt o parte consistentă a meseriei, dar altul e motivul pentru care am ajuns la această nefericită concluzie. E un blow job deoarece riști oricînd s-o sugi. Desigur, o sugi la modul metaforic. Însă, de multe ori, o metaforă e mai dureroasă decît un sex oral. Ba nu. Metafora întrece oricînd oralul, care nu poate fi dureros decît dacă e executat foarte-foarte greșit, ceea ce nu-i doresc nimănui, nici măcar nesimțitului care mi-a furat bocancii. Oralul e minunat, indiferent de care parte a lui te afli (no homo). Metafora, în schimb, e monstruos de periculoasă. Poți s-o sugi metaforic cînd îți pică o bombă americană în poală, poți s-o sugi metaforic cînd o dronă îți prăbușește peștera peste scăfîrlie sau poți s-o sugi metaforic cînd ești trimis să terorizezi un stat care are o istorie seculară de a se teroriza singur.

Da, am primit brief-ul despre România, deci e oficial. Va trebui să fac jihad printre români. Ocazie cu care am primit și permisiunea de a-mi tunde barba, ca să mă camuflez cît mai bine printre ei, să devin unul de-ai lor, măcar în aparență. Chestia asta îmi va fi utilă mai ales în mijloacele de transport, care, din ce am văzut în online în ultima vreme, par să fie pline de oameni cu ten măsliniu ce ascultă muzică orientală.

Sînt paralizat. Citesc și plîng. Nu mă pot stăpîni; e atît de trist tot ce mi se întîmplă. Mă încearcă o depresie vecină cu suicidul, deși cred că l-aș mînia teribil pe Allah să mă arunc în aer așa singur, fără să iau cu mine niște infideli, astfel că mă abțin de la autoflagelări de orice fel. Îmi ajunge chinul de a fi exilat printre barbarii de Balcani, cum li se mai spune românilor.

Rațiunea din spatele acestei decizii nu mi-a fost comunicată. Probabil că au ei motivele lor, deși noțiunea de a face jihad într-o țară de lumea a treia pare cumva scoasă din burkă. Li s-a golit sacul cu idei și s-au văzut nevoiți să improvizeze. Fie asta, fie li s-a golit sacul cu bani și s-au inspirat din ograda multinaționalelor, optînd pentru un downsizing făcut ca la carte. Cartea de dat nume frumoase retragerilor rușinoase (carte în rime).

Jihad low-cost. Posibil și low-quality, dar asta rămîne de stabilit după ce ajung pe teren și estimez deranjul pe care pot să-l provoc cu cîteva atentate bine gîndite. Dacă ei n-au avut grijă și au pierdut controlul sondelor de petrol care ne finanțau operațiunile, acum eu trebuie să fiu mai creativ, mai harnic și mai eficient ca să compensez pentru incompetența lor. Practic, mă sacrific pentru păcatele lor, ca Iisus. Ce nenorocire!

Din rezumatul pe care l-am primit de la șefi, că mi-e greu să-i numesc superiori, am impresia că România e formată din materialul rămas după ce s-au pus la punct celelalte țări, cele în care chiar merită să faci jihad. Broscuța aia mică și verde pe care o vezi prin vitrinele cofetăriilor reprezintă cel mai bine România, o țară încropită din resturile altor țări, o țară a cărei savoare unică e dată de alcoolul adăugat cu generozitate compoziției. România e un mecanism confecționat din piese de rezervă, îmbinate aproximativ și funcționînd pe bază temporară grație unui mix salutar de improvizații. Lucrul acesta e ilustrat perfect de forma lor de guvernare: o teocrație discretă ce se sprijină pe relația incestuoasă dintre biserică și politică.

Cu toate că am conștiința curată, nu pot să scap de sentimentul că prin această misiune sînt pedepsit pentru o gravă ofensă adusă organizației și ideii de război sfînt. Ciudat, că eu nu mă simt cu musca pe turban. Nebănuite sînt căile jihadului. De fapt, îmi sînt destul de clare aceste căi. Atît că accesul pe ele este permis doar riveranilor, pe bază de nepotism, favoruri și relații. Din cîte am citit pînă acum, pe sistemul acesta s-a clădit și pseudodemocrația românilor. Din cîte am citit pînă acum, pe diagonală și printre lacrimi, am mai reținut cîteva chestii despre România:

– o mare parte a populației nutrește un dispreț profund pentru țara în care s-a născut și nu se sfiește să facă public acest dispreț, afișîndu-l cu mîndrie fățișă de fiecare dată cînd i se oferă ocazia; din acest motiv, România a primit din partea locuitorilor săi mai multe denumiri alternative, precum: Țara Soarelui Dispare, Țara Celor O Mie De Fuck-uri, Sexagonul, Darul Nulului, Tărîmul Strîmt sau Frînarul Europei (se observă că majoritatea acestor denumiri au conotație sexuală; acest lucru este o reacție la represiunea sexuală impusă de cutumele religioase de-a lungul timpului);

– sistemul lor sanitar funcționează contraintuitiv; există șanse mai mari să iei o infecție dintr-un spital decît din orice alt loc; nu este ceva neobișnuit să auzi mame care spun copiilor, în timp ce vizitează pe cineva într-un spital, să nu atingă nimic, să nu se murdărească;

– șoselele lor sînt mai pline de gropi decît ale noastre (și ale noastre au fost ținta unor bombe!); intenția este de a încetini parcursul invadatorilor străini, care vizitează țara în căutarea unor locuri prilenice investițiilor; metoda este una veche, moștenită din evul mediu, o perioadă istorică în care oamenii pîrjoleau cîmpiile și otrăveau fîntînile de frică să nu le fure cotropitorii străini cerealele bio și apa plată; mi se pare corect – mai bine distrugi decît să împarți cu altul;

– sistemul de educație e la pămînt; în ciuda acestui tragic neajuns, românii sînt extrem de descurcăreți și de inventivi; au un moral bun și sînt optimiști, deși nimic din istoria lor recentă nu lasă impresia că lucrurile se vor îmbunătăți pentru ei în viitor; la asta e posibil să contribuie și cantităție mari de alcool pe care le consumă (sînt pe locul cinci la nivel mondial, ceea ce nu știu dacă e lăudabil sau dimpotrivă);

Dosarul e gros. Suspect de consistent și de detaliat. Nu-mi vine să cred că cineva a făcut atît de multă documentare despre ceva atît de neinteresant. Am la dispoziție o săptămînă să învăț cît mai multe despre România, timp în care mi se va organiza infiltrarea pe teritoriul țării. Totul se face cu concursul lor, nici nu se putea altfel. Planul e destul de banal, dar detaliile sînt delicioase. Le voi povesti altă dată. Acum mă duc să mitraliez ceva, poate îmi mai revin puțin din starea de șoc.

 

Cap.15 – Cînd viața îți oferă lămîi, sigur vrea ceva la schimb

Cînd viața îți oferă lămîi, e ideal pentru bunăstarea ta mintală să privești partea plină a paharului de limonadă și să te joci distrat cu paiul printre cuburile de gheață și frunzele de mentă, bucurîndu-te de gustul înțepător al citricului. Asta dacă nu preferi să cazi pradă unei acre resemnări, că doar și nihilismul e pentru oameni, nu pentru girafe, vorba unui mare filozof.

Cînd viața îți oferă un avion prăbușit din motive necunoscute deasupra mării, mobilizezi rapid aparatul de PR și revendici accidentul ca fiind un atentat plănuit cu migală de organizația ta jihadistă. Cum de nu ne-am gîndit la asta pînă acum? Cum de nu am făcut asta și cu zborul ăla malaezian? Sau cu virusul Zika? Sau cu asasinarea lui JFK? Cine ar putea să spună că nu noi am orchestrat dezastrul aerian cînd cutia neagră zace pe fundul oceanului cu Nemo și Dory și președintele francez a declarat deja că nu exlude nici o ipoteză? Nici una! Nici ipoteza atacului extraterestru, nici ipoteza unei invazii de șerpi, ca-n filme, nici ipoteza ca una dintre stewardese să fi fost, de fapt, un yeti sinucigaș sub acoperire. Evident, nu s-a eliminat nici ipoteza ca în spatele prăbușirii să fi fost unul dintre kamikamarazii mei islamiști. Ceea ce s-a dovedit a fi mană cerească pentru noi. Un cadou picat din cer, ca să zic așa.

Este exclusiv meritul meu că atunci cînd oportunitatea a bătut la ușa cortului, am fost destul de sprinten la cap să-i recunosc ciocănitul și să deschid fermoarul ce ține loc de intrare, poftind-o înăuntru. Am îmbrățișat-o ca pe o prietenă dragă, dar una pe care nu am mai văzut-o din liceu, astfel că nu prea am ce discuta cu ea. M-am grăbit să o prezint șefilor. Încă nu pot să mă gîndesc la ei ca fiindu-mi superiori. Dacă ar fi fost întradevăr superiori, s-ar fi gîndit la mișcarea asta înaintea mea. Nici nu mai are rost să menționez că a făcut o impresie nemaipomenit de bună. E greu să nu recunoști Oportunitatea cînd o vezi, oricît ai fi de închistat în tradiții și obiceiuri vechi de sute de ani.

Mă așteptam, naivul de mine, să fiu invitat și eu în sînul Sfatului Islamic, să pun la care, împreună cu ei, filmarea pe care să o antedatăm prin trucaje video, astfel încît să dăm impresia că am prăbușit intenționat aeronava Egyptair. Fix pulah lui Abdulah! Mi-au mulțumit frumos pentru idee și mi-au transmis că se așteaptă la lucruri mărețe din partea mea după ce voi ajunge în România. Cumva, vor să fac lucruri mărețe în banca mea, nu în spațiul lor de joacă, să nu care cumva să-i eclipsez sau ceva. De parcă darurile lui Allah sînt limitate, și nu există destulă glorie pentru noi toți în Lumea de Apoi. Las că le arăt eu lor!

Plecarea e peste trei zile. Nu cunosc itinerariul. Sincer să fiu, nu mi s-au comunicat prea multe detalii despre drumul meu pînă acolo. E mai bine așa. Mai sigur, pentru toți cei implicați. În caz că voi fi capturat și torturat, nu voi ști să le divulg felul prin care ISIS infiltrează agenți operativi pe teritoriile europene. Din cîte am înțeles, voi fi ascuns într-un camion care transportă droguri. Toți vameșii de pe drum sînt complici, inclusiv cei români. În schimbul unor sume variabile de bani, aceștia permit trecerea drogurilor. Că au văzut ei numai oamenii buni prizează cocaină prin filme. Sînt foarte exigenți, în schimb, cînd vine vorba de refugiați, de unde și nevoia de a penetra pe ascuns granița.

Ajuns acolo, îmi va fi mai ușor. Voi studia medicina, asta e acoperirea mea oficială. Ceea ce înseamnă că va trebui să fac sex cu multe românce, dar e un sacrificiu pe care sînt dispus să-l fac. Înscrierea mea la universitate s-a rezolvat ieftin, cu ajutorul unui rector căruia scandalul plagiatelor i-a dimiunat veniturile. Conform dosarului pe care l-am primit zilele trecute, omul are nevoie critică de bani de cînd amanta lui s-a decis că vrea să-și deschidă un salon de manichiură. Ea fiind absolventă de liceu pedagogic și cam atît. Întotdeauna i-a plăcut să facă modele unice pe unghii și acum crede că poate să transforme asta într-un biznis, să fie o femeie de afaceri respectabilă, care se descurcă pe cont propriu. Desigur, după ce-i finanțează amantul deschiderea unui salon. Treaba lor. Nu mă bag, că nu înțeleg rostul unghiilor tehnice. Prefer unghiile practice.

Același rector mi-a făcut rost și de cazare. O garsonieră aflată într-o zonă liniștită a centrului. Locuința a fost a bunicilor lui, dar mă-sa nu l-a lăsat să o vîndă după moartea lor – ceva legat de imposibilitatea de a vinde casa părintească – așa că acum o ține degeaba, că amanta preferă să se întîlnească cu el la hotel. Pare genul de femeie care se respectă. Mi-ar plăcea s-o cunosc. Cred că ne-am înțelege bine. România e genul de țară în care toată lumea crede că știe engleză. Bine sau rău, cu siguranță o să fie interesant.

 

Cap. 16 – Allez les bombes!

Sună ciudat cînd o spun cu voce tare. Arată și mai ciudat cînd o scriu: în ultimele două săptămîni am stat în casă și am făcut binging. Așa cum fac adolescenții anxioși și bărbații femeilor cu multe migrene și/sau copii. Am făcut binging și zapping pînă m-a luat durerea de încheietură de cît am mînuit telecomanda. Toate astea în scopuri pur informative. Cercetare, cum ar veni, ca să nu-i spun direct spionaj.

Sincer să fiu, nici n-am vrut să-i deranjez pe români cu atentate străine în timp ce-și organizau propriile atentate. Ei le spun alegeri locale, dar nu-s altceva decît niște simulacre de demoncrație. Demoncrația e un sistem politic inventat de satanele imperialiste americane, de unde și numele sugestiv. Ierarhia politică imită fidel structura organizatorică a infernului, de accea șeful tuturor dracilor din România e unul ce poartă inițialele lui Lucifer Diavolul (Dracnea sau ceva de genul).

Alegerile sînt doar niște moduri elegante de a-ți alege călăul. Poate că e plăcut să numești tu omul care o să te fure în următorii ani, habar n-am. Cert e că românii și-au pus vîrtos crosa la patină. Unii și-au ales primari gata arestați, dorind probabil să elimine intermediarul. Alții și-au păstrat primarii, în ideea că răul pe care-l cunoști e mai puțin rău decît răul pe care nu-l cunoști. Răul are grade de comparație aici, pesemne. Cu așa mentalitate, “binili” nu prea poate să învingă, deși s-au mai văzut cazuri. Noi, jihadiștii, nu prea avem astfel de dileme. Tot ce a spus Abu Bakr al-Baghdadi că a spus Profetul că a spus Allah e bine, tot ce spun ceilalți e rău. Simplu.

Cei mai excentrici dintre români și-au ales primar o femeie. Tipa a lucrat înainte ca promoteriță de mobilă poleită cu aur fals, deci e calificată să gestioneze afacerile unui oraș în care kitschul e ridicat la rang de monument, vezi “cartoful cu țepușă” sau Catedrala Mîncărimii Neamului (i se spune așa deoarece se construiește doar pentru că l-a mîncat în fund pe ayatollahul lor să-și facă un sediu faraonic, de corporație divină, și nu a vrut neam să se mulțumească cu ceva mai modest).

Poți învăța foarte multe despre un popor privindu-i programele de televiziune. Uitîndu-mă la postul național, TVR, am învățat să adorm pe zgomot. De la posturile comerciale am învățat că românii nu știu diferența dintre un talent și o abilitate. Dar, Allahu-ak-bartoș, n-am reușit să înțeleg nicicum de ce tipul ăla oarecare, pe nume Smiley, a fost pus să vorbească, în condițiile în care calitățile lui principale sînt, evident, de natură non-verbală. Doamna Mihaela Rădulescu Schwarzenegger e o bombă de femeie, în sensul că pare scumpă. Pe cînd Delia e doar o Lady Gaga Low Cost. Florin Călinescu îmi aduce aminte de bunicul, deci e trist. Iar Chello oferind păreri într-o emisiune de umor e ca și cum l-ai pune pe Bin Laden să jurizeze un concurs de poezie feministă. Dar de ce să-l mai deranjezi pe om? Nu stă bine acolo, pe insula lui, cu 2Pac, Elvis și tipul ăla cu diluanții?

Lipsa de nuditate autohtonă din programele tv spune ceva despre puditatea românilor. Par oameni reprimați sexual, majoritatea. Nu doar pentru că vor să le limiteze homosexualilor drepturile, în loc să-i decapiteze, cum facem noi, ci pentru că par mereu nesatisfăcuți. Rar îi vezi afișînd zîmbete postcoitale. Contrastul devine și mai dubios cînd vezi cît de lubric se poartă în emisiunile tabloide. Lansează aluzii sexuale și insinuări de parcă ar fi gloanțe de mitralieră. Dar numai gura e de ei. Românii sînt cîinii aceia care latră agresiv de după gard, dar umblă cu coada între picioare cînd ies în lume. Probabil de asta încearcă să compenseze spunîndu-și unul altuia “boss”, ca să-și mascheze inferioritatea. Ce-i drept, și țara arată ca și cum ar fi plină de boși: n-a mai rămas nici un angajat care să facă o muncă cinstită, toți sînt șefi, patroni, directori și manageri. Muncitori, niciunul.

Eu sînt mulțumit de ce am făcut în ultimele două săptămîni. N-am prea trecut pe la cursuri, deși ar fi trebuit, dar am reușit să le încep dosare unora dintre vecinii mei. Plus, am descoperit o nouă metodă de tortură după ce am văzut cîteva din emisiunile Denisei Rifai. Am descris procedura interogației nonsensicale și colegilor mei și e posibil s-o folosească pe niște franțuzoi în vederea perturbării unor meciuri de la Euro2016. Printre sugestiile mele de întrebări de distrus psihic francezii am inclus: De ce mîncați pîinea sub formă de baghetă? De ce se udă Champs-Élysées cînd plouă? De ce turnul Eiffel nu are formă de turn, ci de piramidă metalică? Pe ce rută zboară Concorde-ul 101? Ce părere are Deschamps despre jocul la offside? Care-i treaba cu nihilismul? Cîți olteni trecură Oltul?

În plus, le-am trimis niște poze din zona Ferentariului și cred că urmează să primesc un bonus pentru atingerea targhetului. Habar n-au că așa l-am găsit, gata bombardat.

 

Cap.17 – Epoca de aur a filmului mult

Filmele românești sînt ca și copiii: unora par să le placă la nebunie și nu reușesc să înțeleg de ce. Costă o grămadă de bani, te aduc în pragul disperării și îți oferă în schimb prea puține bucurii consistente. La fel și filmele. Cred că doar cei care le fac se mîndresc de ele, că mai încasează și ei un ban cinstit. Plictisitor ca naiba, inutil de lung, dar cinstit. Serios, unele filme sînt atît de proaste încît ar putea fi considerate artă contemporană. Sau abuz în serviciu. Jumătate din ele au ratat șansa de a fi niște scurt-metraje decente, lungindu-se inutil cu cadre ce n-au nici o justificare.

Dacă vreau realism crunt și tăceri pline de trăiri interioare mă duc într-un troleu să-i văd pe corporatiști cînd se întorc de la lucru, deprimați că nu și-au îndeplinit cota de gîndire proactivă pe luna asta. Sau mă duc într-un autobuz să-i văd cum se ceartă din cauza unor nimicuri. Mie spune-mi o poveste interesantă și taie timpii morți, ăia în care actorii sorb o supă sau fumează gînditori o țigară vreme de șapte minute. Sînt sătul de timpi morți. Nouăzeci și nouă la sută din viață e timp mort, restul e partea care merită povestită. Dă-mi-o pe aia!

M-a prins ploaia cînd mă întorceam de la cursuri, astfel că a trebuit să mă refugiez undeva, sub un acoperiș. Ocazie cu care am început să-i înțeleg pe sirieni. E destul de supărător să-ți tot pice apă călduță în cap și să ți se umezească hainele. Mă gîndesc că e și mai rău cînd din cer plouă cu bombe și foc. În fine. Și ploaia și bombele vin tot de la Allah. Ce să faci? N-ai ce să faci.

N-am luat autobuzul pentru că transportul în comun e teroare pe căldurile astea. Tortură, nu alta. Plimbarea părea mai potrivită, plus că-mi dădea posibilitatea să fac observații care să mă ajute pe viitor. Într-o astfel de plimbăreală mi-am dat seama că aș putea să organizez ceva exploziv la concertul lui André Rieu. Showul acestuia e echivalentul unui Festival Untold pentru cei care vor să dea impresia că-s cultivați. Festivalul Untold, am înțeles eu din unele comentarii din online, e un Electric Castle ceva mai populist, dar făcut din fonduri publice. Iar Electric Castle e doar un alt nume pentru Zilele Orașului Imaginar În Care Trăiesc Toți Hipsterii. În fine. Nu mi-ar fi foarte greu să ascund o artizanală printre iubitorii de muzică clasică, cum se consideră cei care merg la astfel de manifestări gregare, dar prețul exorbitant al unui bilet îmi face imposibil accesul în mijlocul mulțimii, unde ar fi daunele maxime. Poate data viitoare.

Așadar, m-am ferit de ploaie intrînd într-un cinematograf vechi, că cinematografe noi nu există în țara asta, doar săli de multiplex în care ți se vîră pe gît propagandă capitalistă americană și ești îngrășat cu ignoranță și delăsare ca o gîscă de-aia franzuzească, cu foagra, pînă îți plesnește ficatul de atîta nachos și cola. Micuț, deci așa cum trebuie, pentru că experiența vizionării unui film e una intimă și profund subiectivă, cinematograful era decrepit într-o manieră foarte chic, praful ce-i pătrunsese în toți porii dîndu-i un aer aproape decadent. Dar la asta ajuta și întunericul. Scaune confortabile, ecran doar puțin mai mare decît al unor televizoare pe care le-am văzut în mall, era visul umed al unui cinefil bătrîn. Spre norocul meu, filmele românești au subtitrare în engleză. Asta pentru străinii care se rătăcesc prin sală, dar mai ales pentru români, că să priceapă și ei scenele în care actorii își mormăie replicile ca un student care se prezintă la examen nepregătit. În unele părți din film, sunetul părea înregistrat cu un microfon sculptat din piatră de baie.

Primul film pe care l-am văzut era despre un arhitect care se confruntă cu o permanentă mahmureală existențială, că omul n-are alte motive de mîhnire, fiind aparent un adult bine adaptat vieții metropolitane. Are un job bun, mașină, marijuană, un prieten zbanghiu și o femeie care îi îndeplinește toate dorințele, inclusiv pe cele de natură sexuală. E un film pe care l-au făcut niște oameni neinteresanți ca să arate cum cred ei că se comportă oamenii interesanți. Cred greșit, așa zic eu! Dublu, ți se explică la final de ce i s-a pus acest titlu. De fapt, la final ți se explică întreg filmul, într-o scenă care n-ar putea fi mai ridicolă nici dacă actorii s-ar uita la tine în timp ce îți spun ce-a vrut să transmită scenaristul.

În fine. Am stat și la al doilea film, pentru că ploaia nu dădea semne că ar fi vrut să se oprească prea curînd. A fost mai bun decît primul pentru că nu m-a scos din sărite cu tot felul de personaje șterse și vacuități narative ce vor să dea impresia unei estetici conturate prin omisiune, astfel că am putut să dorm liniștit vreo oră.

 

Cap.18 – Valah morghulis!

Valah morgulis. Tradus aproximativ din valeriana veche, pe care foarte puțini fanteziști comiconieni o mai vorbesc fluent în evul nostru veștejit, iar de ascultat n-o ascultă nimeni, acest salut tovărășesc înseamnă: toți valahii trebuie să moară. Valah e un nume vechi pentru românii de azi. Un nume mai recent pentru românii de azi ar fi S’ilvousplaitmonsieur, dacă e să pleci urechea la umoriștii francezi.

Ca să pot să-mi dezvolt misiunea, trebuie să mențin intacte aparențele, să întrețin minciuna, să-mi cosmetizez imaginea și să fac în așa fel încît să par un biet student la medicină, unul mai bleg, care încă își face curaj să abordeze o fată albă căreia să-i restrîngă treptat libertățile, să-i anuleze discret rebeliunea feministă și să-i transforme sclipirea și unicitatea într-o amintire dulce a tinereții. Așa cum face orice bărbat normal cu o femeie care nu e, așa cum greșit cred unii, egala lui, ci doar un accesoriu conjugal. În fine.

Am să mă ocup personal de extirparea acestei seminții de sămînțari, România, pentru că așa vreau și pentru că așa mi s-a ordonat, să moară definitiv Jon Snow dacă glumesc, dar nu pot s-o fac așa, orișicum, pe bază de improvizație, descurcăreală și las-că-văd-eu-cum-iese. Nu, trebuie să am mare grijă să nu fiu deconspirat, să nu fiu capturat, urmărit, eliminat sau îmbolnăvit cu viruși gripali de la prea multe ferestre deschise; în principiu, trebuie să fiu atent să nu fiu deranjat în nici un fel, nici principal, nici secundar, nici desert, în timp ce-mi plănuiesc atentatele pînă la cel mai mic și aparent nesemnificativ detaliu.

Pentru că astea te nenorocesc, detaliile. O idee de deranj distructiv orice prostalău poate să aibă. Teoria e simplă, dar numai practica îi omoară pe infideli. Oameni care și-au imaginat ploi de napalm peste mulțimile sufocante din mall-uri sînt cu miile, dacă nu chiar cu zecile de mii. Depinde doar dacă au fost la shopping în timpul săptămînii sau în weekend. Am impresia că mall-urile sînt pline de oameni care îi urăsc cu pasiune pe toți ceilalți oameni pentru că respectivii fac exact același lucru pe care îl fac și ei. Frustrarea celui lipsit de imaginație, i-aș zice. O vezi și prin parcuri sau la evenimente cu intrare gratuită. Fascinantă de privit și analizat, dar neplăcută de experimentat pe pielea proprie.

La fel de mulți sînt și cei care și-au rulat în cap măceluri de proporții biblice abătute asupra nesfîrșitului de creaturi palide călare pe pături colorate ce inundă plajele litoralului în plin sezon. Impulsurile criminale te invadează și mai abitir în acele groznice momente în care te scapă brusc pișarea și vezi că trebuie să-ți ghicești traseul pînă la apă printr-un labirint de prosoape, umbrele și copii în curul gol. De ce se înghesuie toată lumea pe aceeași margine a mării? Loc sub soare e destul. Apă murdară și plină de chiștoace poți găsi și în alte părți, nu doar în cele cîteva stațiuni pe care le știe tot vulgul. Cum să te simți special cînd faci același lucru pe care-l fac încă o sută de mii de oameni? E imposibil să-i înțelegi pe oameni. Mai bine îi omori și scapi de o bătaie de cap.

Apropo de omorît și de detaliile de care ziceam mai devreme. Mi-am luat o țeapă colosală cu niște materiale explozive procurate de la oamenii de legătură cu care m-a pus în contact organizația, prin proprietarul garsonierei în care stau. Nu poți avea încredere în nimeni în ziua de azi, nici măcar în niște infractori cinstiți. Dinamita pe care mi-au vîndut-o băiețașii era făcută din plastilină, rumeguș și capete de chibrite, așa cred. Fitilul semăna foarte mult cu niște codițe de cireșe împletite și ar fi trebuit să mă prind de escrocherie, dar m-au copleșit emoțiile și n-am fost atent. Astfel că exploziile care trebuiau să paralizeze circulația metroului au fost niște fîsuri penibile, abia de-au scos puțin fum, cam cît două narghilele, de mi-e și rușine să raportez așa ceva la șefi. Ca să nu mai zic că unul dintre detonatoare mi-a fost furat, habar n-am unde sau cînd, și n-am mai putut declanșa cel de-al treilea pachet. Ce-i drept, detonatorul semăna cu un telefon mobil. Înțeleg de ce mi l-au furat, dar nu-i iert și nu uit. În fine.

Ca un GPS într-o mașină care a luat-o pe drumuri lăturalnice, mă văd nevoit să reconfigurez traseul. Cu metroul am dat-o în bară, recunosc, și nu cred că voi putea să-mi răscumpăr greșeala cu un atentat corect, corespunzător, aferent, că după fumigarea asta superficială a celor două tuneluri sigur se va spori numărul paznicilor din subteran. Iar la CFR mi-e cu neputință să încerc ceva, că n-am cum să îi estimez cu precizie întîrzierile. Plus c-ar fi o pierdere incredibilă de timp și resurse să distrug un tren care deja arată parțial distrus, miroase mai rău decît un tomberon în flăcări și are în el mai puțini clienți decît o prostituată într-o seară de joi. Oricum, trenurile sînt verificate constant de bombe de poștașii ăia care le bat cu ciocănele în roți. Aș fi descoperit înaine să coboare mutulicii ăia cu iconițe și pixuri din vagoane, deci despre ce vorbim aici?

Dar nu mă las. Găsesc eu ceva bun de stricat pe aici și dacă trebuie să-l construiesc de la zero.

Valah dohaeris!

 

Cap. 19 – Valahu Akbar

Aflu din fluxul de mesaje intern, citind din greșeală toate discuțiile dintre colegii jihadiști de acasă și cei din Turcia – care habar nu au ce se întîmplă acolo și așteaptă să nu se mai omoare turcii ei între ei ca să poată să-și revendice și ei niște morți și răniți, ca orice terorist cinstit – că am ajuns să fiu cunoscut după numele de cod Valahu Akbar, ceea nu poate fi decît o înțepătură subtilă la adresa mea, un oximoron fin stors dintr-un joc de cuvinte relativ previzibil prin care frații mei întru jihad intenționează să-mi scoată ochii că nu am reușit, încă, să duc la boom! sfîrșit nici un atentat major, deși locuiesc de mai bine de două luni într-o țară care atrage dezastrele cum atrage o femeie necuviincioasă palmele bărbatului său.

Au dreptate, oarecum, însă asta nu-mi diminuează sentimentul de frustrare. Dacă m-ar cunoaște cu adevărat, dacă ar ști ceva despre mine, despre intențiile și ideile mele, poate că nu le-ar fi atît de ușor să imite o mină antipersonal și să mă ia peste picior. Ei cred că m-au trimis aici așa cum trimiți un jucător slab să stea de pomană în fața porții adverse, poate-poate are noroc și se lovește mingea de el și intră în poartă. Mingea, nu el. Eu intenționez să le demonstrez contrariul, în sensul că sînt genul de jucător care poate să înscrie din acțiune, din propria poartă, fără să atingă mingea (sau care o fi echivalentul fotbalistic corect pentru această analogie).

Mi-ar fi super simplu să dobor o clădire, de exemplu, oamenii ăștia sînt atît de ignoranți încît și-au marcat cu buline roșii toate blocurile care pot fi distruse cu un pumn de petarde legat cu șireturi de unul din stîlpii lor de susținere. E ca și cum ar fi pus direct ținte pe ele, să se vadă din avionul de luptă care obiective sînt mai șubrede și mai instabile și mai ușor de făcut una cu pămîntul.

Cînd colegii îmi reproșează că n-am făcut nimic spectaculos de cînd am venit aici, ei nu-și dau seama că există un timp potrivit pentru toate, inclusiv pentru transformat blocuri în mormane de praf și pulbere. Apropo, praf și pulbere sînt sinonime, deci e redundant și superfluu să le pomenești pe amîndouă. Și nici n-am de unde să cumpăr pocnitori în perioada asta. Chinezii de la Dragonul Roșu ar putea, probabil, să-mi dea cîteva pe sub mînă, dar mie-mi trebuie chitanța să le decontez la final de misiune, altfel le plătesc din buzunarul meu și nu-mi convine. Jihad pînă la moarte, dar nu pe banii mei!

După ce am descoperit că mi se spune Valahu Akbar am vrut, evident, să le răspund colegilor cu aceeași monedă. Nu aveam bani mărunți la mine, astfel că am început să le scriu, pe unul dintre forumurile despre Pokemoni prin care schimbăm mesaje, că au făcut o treabă bună la Nisa. Jocul de cuvinte, la fel de previzibil ca porecla mea, are legătură cu numele orașului așa cum e cunoscut în limba engleză. I-am felicitat în mai multe thread-uri spunîndu-le “Nice job”, că să-i împung și eu pe ei pentru faptul că iar au fost eclipsați de un nebun care a lucrat singur și a avut o rată de succes mai mare decît a avut-o întreaga organizație în ultimele șase luni.

Francezul răspunzător pentru carmaggedonul de pe Coasta de Azur era un neadaptat și un cretin, un neafiliat prea prost ca să aibă o ideologie, care a intrat cu camionul într-o mulțime de oameni din pur delir criminal, ca răzbunare pentru afronturile închipuite pe care i le-a adus viața. N-a făcut-o în numele lui Allah și a ideii de război sfînt, n-a făcut-o nici în scopul destabilizării credinței infidelilor, care pune un preț prea mare pe individ și pe libertatea personală, a făcut-o pentru că a putut și pentru că nu l-a oprit nimeni, cretinul.

Mă tem că uită lumea de noi dacă o ținem tot așa și ne lăsăm întrecuți de tot felul de cazuri clinice scăpate din vizorul autorităților. Serios, oamenii cu antecedente violente și cu tendițe sociopate ar trebui monitorizați cumva, să nu se mai întîmple astfel de tragedii fără sens. Altfel ar fi stat treaba dacă atentatul ar fi fost orchestrat de Statul Islamic, în acest caz tragedia ar fi avut sens. Dar acum e prea tîrziu să speculăm despre ce ar fi putut să fie dacă așa și pe dincolo. Acum am treburi mai importante de făcut. Mi-a dat lăbarul ăla de viceprimar o idee genială, căreia am început deja să-i schițez cîteva direcții generale. Voi scrie în curînd și despre ea, dar acum trebuie să plec și să amestec preșurile din fața ușilor vecinilor, ca să-i înnebunesc de cap și să-i fac să se certe, să se bată și – de ce nu? – să se înjunghie între ei. E incredibil cît de ușor se inflamează oamenii din cele mai mici căcaturi. Ah, și să nu uit să le las și niște căcați mici, de animal, pe preșuri, ca să provoc ură între posesorii de animale de companie și ceilalți locatari.

E adevărat ce se spune, uneori less is more.

 

Cap.20 – Cine nu e gunoi e împotriva noastră

Ideea – prima parte a ideii, declanșatorul ei, ca să-i zic așa – mi-a venit în timp ce mă autoradicalizam singur, în fața calculatorului. E o îndeletnicire murdară și ușor periculoasă, autoradicalizarea asta, dar necesară pentru sănătatea organismului numit ISIS. N-o fac des, dar întodeauna o fac cu plăcere, pasiune și talent. Pentru binele meu și pentru binele misiunii, trebuie să mă mențin radical, astfel că o dată sau de două ori pe săptămînă mă autoradicalizez temenic, ca să nu îmi ies din mînă și să-mi păstrez o anumită stare de excitație jihadistă. E ca un antrenament ideologic ce te ajută să fii mereu pregătit pentru acțiune.

Ideea, deși contează prea puțin acum, era despre efectele îndelungate ale unui atentat. Am observat că unele tragedii se uită foarte repede. Prea repede. Lumea se obișnuiește cu ele, le incorporează într-un trecut imaterial, uitat, devenind imună la suferință și incapabilă de noi empatii, blazată. Memoria se degradează, dovadă că entropia afectează și abstractul. E nevoie de viziune pe termen lung ca să construiești ceva cu adevărat măreț.

Răbdarea e cheia. Raritatea dă valoarea. Amploarea naște legenda. Într-un cuvînt: terorism tantric. Amînarea finalizării pînă la momentul optim, rigurozitatea preludiului, fundalul corect, lubrifierea desăvîrșită a tuturor mecanismelor implicate, toate acestea, dirijate înțelept, pot asigura atît nemurirea atentatorului cît și a operei sale. Nero dînd foc Romei. Mao Zedong înfometînd milioane. Hitler. Stalin. Bin Laden. Tipul care a inventat guma de mestecat cu aromă de scorțișoară. Băiatul ăla de la HexiPharma. Putin. Lucrurile bune se obțin în timp.

Completarea ideii mi-a venit mai tîrziu, pe cînd citeam plictisit știrile, spetit și radicalizat, așa cum fac în fiecare dimineață, ca să fiu la curent cu ce se mai întîmplă și ce s-ar mai putea întîmpla prin lume. Scrollatul prin medii sociale e cea mai pasivă activitate omenească imaginabilă, după păzitul de farmacii, un efort minim cu potențial de răsplată maxim (aici deja se distanțează de domeniul farma), asta dacă știi după ce informații să te uiți și ce concluzii să tragi din ele.

În timp ce răsfoiam prin maculatura de pixeli și păreri stupide despre cum șoferul din Nisa nu a fost împușcat direct din față (păi și normal că francezii nu l-au împușcat din față, băi, boilor, că nu erau la duel în vestul sălbatic; l-au împușcat din unghiul cel mai puțin periculos pentru ei; o știe orice gamer care a jucat vreodată un first person shooter, nu te arunci frontal în linia de foc a inamicului; oamenii sînt incredibil de tîmpiți cînd vine vorba de lucruri incredibil de simple; în fine), am dat peste știrea cu viceprimarul care s-a filmat în timp ce-și tortura prizonierul din pantaloni, ca să folsesc un eufemism pentru făcut laba. Aici mi s-a aprins cel de-al doilea beculeț. Combinat cu primul, cel cu terorismul tantric, mi-au oferit destulă lumină pentru a-mi contura din umbra de intelingență pe care o posed o idee măreață. Inima a început să-mi tresalte, și nu era de la cafea.

Apropo, a început să-mi placă cafeaua. Sau să-mi placă virgulă cafeaua, că nu știu cît de social acceptabile mai sînt cacofoniile. De la o vreme, adică de cînd m-am stabilit în România, cafeaua a devenit pentru mine o desfătare ritualică ce culminează într-o senzație de bine general (și treaba mare, dar asta nu trebuia pomenit, căci o știe toată lumea). Îmi place s-o lungesc cu lapte, să mă lungesc în pat și să pierd zeci de minute bune sorbind din ea în timp ce se răcește. N-o grăbesc, să nu mă grăbească nici ea pe mine. Sîntem doar noi doi și e o experiență aproape intimă s-o savurez, o experiență care mi-a lipsit pînă acum fără ca eu să conștientizez asta. În tabără cafeaua se făcea într-o oală mare, nici nu se compară cu licoarea minunată pe care mi-o prepar acum. Altă viață. Îi apreciez în primul rînd gustul, nu și agitația pe care mi-o provoacă atunci cînd o torn rapid în mine, de parcă ar fi apă. Cu unele lucruri trebuie să ai răbdare. Cafeaua și atentatele sînt doar două dintre ele.

S-a văzut în New York: tot ce se dărîmă se poate construi la loc. Nu peste noapte, dar totuși. Astfel că planul meu, conceput din îngemănarea armonioasă a ideii de terorism tantric cu una din declarațiile vicelăbarului bucureștean, cea despre cum vrea să facă orașul mai prietenos pentru animalele de companie, e să dărîm ceva mult mai greu de reclădit, și anume spiritul uman. Voi face asta transformînd mai întîi orașele – și apoi, Inshallah, întreaga țară – în spații PET friendly. PET în sensul de sticle de plastic, nu cîini și pisici și peruși și ce mai țin oamenii prin apartamente.

Mormanul de PET-uri, fie că-l vezi în oraș, fie că-l observi în sălbăticie, e una din cele mai deprimante imagini care există pe planeta asta, mai deprimantă și decît spaima din ochii unui urs polar ce stă într-un echilibru precar pe un ciob de iceberg, mai deprimantă și decît privirea unui copil căruia i-a căzut înghețata pe jos după ce i-a dat o singură limbă. Voi sabota, începînd de azi, colectarea gunoiaelor.

Voi arunca pungi de gunoi lîngă pubela goală și toți ceilalți se vor lua după mine. Asta doar atunci cînd nu le voi lăsa la ușă, să le pută celor care trec pe lîngă ea, să le intre în piele și în obicei. Voi arunca gunoaie pe geam și nimeni nu le va aduna, că nu e nimeni sclavul meu. Ba mai mult, vor face și ei la fel, pentru că puterea exemplului face ravagii printre indivizii cu inteligență discretă. Voi fura coșurile de gunoi de pe stradă, ca să-i forțez pe oameni să arunce gunoaiele pe jos, că n-are nimeni răbdare să plimbe gunoiul în mînă mai mult de trei secunde. Voi pune capcane la ghene ca să-i deranjez pe lucrătorii de la salubritate și să-i determin să-și facă treaba doar pe jumate. Nu știu ce capcane, bombe cu căcat, cel mai probabil. Voi submina, încet-încet, ideea de igienă stradală și asta se va răsfrînge și asupra parcurilor și a zonelor dintre blocuri și din afara orașelor. Voi arunca un ambalaj de ciocolată mototolit din vîrful muntelui delăsării umane și voi privi cum aceasta se va transforma într-un bulgăre tot mai mare de PET-uri, coji de semințe, mucuri de țigară, rahați de cîine și alte mizerii și îi va îngropa pe toți într-o pătură puturoasă de gunoaie ce va dăinui sute de ani, pentru că plasticul e făcut să dureze. Întreaga natură va deveni un teritoriu dezolant, un mozaic apocaliptic asamblat din sticle de suc, doze de bere și cutii de margarină.

Va fi magnific! Abia aștept! Mă și duc să fur niște tomberoane. Vorba aia: cine nu e gunoi e împotriva noastră.

 

Cap.21 – Persona non grătar

Am belit-o! Nu doar eu, ci toți. Nos otros jihadistos am belit-o în grup. Dar nu frumos, ca într-un gang bang, ci dimpotrivă, ca într-un gang bang în care te afli de partea greșită a bang-ului.

Un dobitoc, că altfel n-am cum să-i zic la fraier, s-a apucat să-l amenințe cu jihadul pe Putin. Pe Vladimir Putin. Da, pe ACEL Vladimir Putin. Adică pe singurul șef de stat care invadează alte țări cu lejeritatea cu care invadează muștele saloanele spitalului de arși. Nu dispar iepurașii în jobenul magicianului cum dispar de pe fața pămîntului jurnaliștii și oligarhii ce i se opun lui Putin, deci se poate lejer considera că ISIS a dat un bobîrnac extrem de nefericit peste coaiele dragonului sovietic.

Evident, omul cu pricina, cel cu declarația belicoasă, devenit între timp persona non grătar, adică nu-l mai cheamă prietenii la grătare, chefuri sau alte ieșeli, nu l-a amenințat personal pe Putin, ci în numele întregului Stat Islamic. Ne-a sabotat pe toți cu un simplu gest de frondă stupidă. Încă o dată s-a dovedit că gestul contează, ca atunci cînd i-am arătat muie unui taximetrist care era să mă calce pe trecerea de pietoni și omul s-a apucat să fugă după mine să mă bată cale de trei cvartale.

Nesăbuința asta ne-a cam înecat tuturor cămilele, nu doar mie, că să-l ameninți pe Putin cu moartea e ca și cum l-ai înjura de mamă pe Batman sau ca și cum te-ai înscrie într-un concurs de pupat funduri cu orice angajat Antena 3. N-ai cum să cîștigi. Efectiv, e definiția pișatului contra vîntului. Motiv pentru care unii colegi și-au restrîns drastic activitatea și motiv pentru care pe mine mă bate serios gîndul unei retrageri tactice, ca să nu-i spun direct dezertare pentru că sună a lașitate.

Legenda spune: cum te bate Macanache, nu te bate Dumnezeu. Iar Macanache a învățat tot ce știe de la Putin. Riscul jihadului îi depășește acum răsplata. Exact asta ne lipsea! Pfff. Totul mergea ca uns cu ulei de cocos. America era ocupată cu probleme ei, unele cu păr portocaliu și ură pe imigranți. Rusia la fel: își pompa atleții cu steroizi pentru olimpiadă și căsca un ochi plictisit către nebunul de Erdogan. A trebuit să vină un tîmpit să fluture steagul prin fața taurului de Putin și să atragă mai mult atenția asupra noastră. Nu ajungeau atentatele jenante ale sociopaților cu macete, a fost nevoie de un fucking clip pe youtube, esența cerșitului de atenție pe social media!

Am destule motive să mă tem de Putin. Informațiile disponibile despre acest om sînt de natură să stîrnească dacă nu respectul, măcar o spaimă severă în orice om sănătos la cap. Înșir aici doar cîteva dintre cele ce se cunosc despre președintele rus:

– Vladimir Putin are podele de marmură în toate locuințele sale. Detaliul acesta nu ține de înclinația președintelui rus către opulență sau de faptul că marmura e un material durabil, ușor de întreținut, ci are mai degrabă legătură cu testiculele lui. Mari cît mingile de rugby și mai grele decît bac-ul la limba română, fuduliile lui Putin atîrnă atît de jos și sînt atît de dure încît lasă urme adînci în orice podea. Nici lemnul de eșență dură nu pare să-i facă față, boașele lui Putin fiind deja responsabile pentru distrugerea parchetului din mai multe locuințe de protocol;

– e singurul bărbat care s-a născut gata dezvirginat;

– de fiecare dată cînd vrea să viziteze o grădină zoologică, Putin este cel care stă închis în cușcă, în timp animalele sălbatice se plimbă încolonate prin dreptul său, salutîndu-l respectuos din copită, lăbuță, coadă sau trompă, ca la o paradă militară. E cel mai sigur mod în care se poate organiza o întîlnire între Putin și alte bestii;

– a vrut să facă parte din mai multe trupe rock, dar nu a fost acceptat de nici una pe motiv că singurele instrumente la care știa să cînte erau cele de tortură;

– cînd vrea să dea masă altor particule, bosonul Higgs cere mai întîi voie de la Putin;

– Putin ar fi trebuit să se nască cu două săptămîni mai devreme, dar a refuzat să iasă din pîntecul mamei sale, chiar și după ce i s-au promis un trening Adidas nou și o brățară de aur, deoarece nu dorea să se nască în zodia fecioarei. Ar fi fost prea gay;

– copil fiind, provoca alunecări de teren de fiecare dată cînd se juca cu puța în nisip;

Păi și să mai faci jihad în condițiile astea, oriunde te-ai afla?

 

Cap.22 – O discotecă de dezamăgiri

Spunea la un moment dat Seinfeld că un comediant nu se oprește niciodată din muncit. În concepția lui, ceea ce fac comedianții se numește “muncă”, aparent. În fine, dacă trecem peste această gravă exagerare, putem admite că, într-o oarecare măsură, ovreiul are dreptate, vedea-i-aș întreg neamul în coșul de gunoi al istoriei, printre coji de parizer și scutece pline.

Comedianții, în general, caută să găsească interpretări umoristice inedite în orice situație, fără pauză, fără prejudecată, fără să ignore vreun detaliu din care s-ar putea stoarce, eventual, o observație interesantă sau o abordare nouă a unui clișeu vechi. Dornic să scoată mereu gluma din orice mărunțiș, comediantul e permanent atent la detalii, fiind unul dintre cei mai buni observatori și cei mai fini analiști ai comportamentelor umane, după copii, psihologi și bețivii cu experință de cel puțin șapte ani în șanțul muncii.

Apropo de clișee, ați observat vreodată că oamenii care proclamă mîndri în stînga și-n dreapta, ca și cum ar fi o reală virtute, că nu pot funcționa fără cafea sînt, invariabil, genul de oameni al căror job ar putea fi îndeplinit chiar și de o maimuță? Să ai nevoie de cafea ca să-ți duci la bun sfîrșit sarcinile de lucru e ca și cum ai avea nevoie de alcool ca să faci sex cu o femeie. Ori nu ești prea bun la ceea ce faci, ori tipa e foarte urîtă. În orișicare caz, nu te lauzi cu nevoia de stimulente chimice care să te ajute să termini jobul, dacă înțelegi ce vreau să zic. Doar secretarele și angajații de entry level se laudă cu dependența lor de cafeină. Nu-i auzi niciodată pe cei de la NASA să se plîngă că nu pot controla sonda marțiană pentru că inginerul încă nu și-a băut machiatto-ul. Doctorii nu-și justifică operațiile eșuate motivînd lipsa cafelei de dimineață. Doar pițipoancele proaspăt amploaiate au o nevoie clinică de cafea, să aibă tăria și puterea de concentrare să-și ignore irelevanța cît e ziua de lungă.

În privința muncii ce nu încetează niciodată, jihadiștii sînt similari comedianților. Așa eram și eu prin vară. Îmi era imposibil să mă opresc din muncă, deși primisem trei săptămîni de concediu plătit. Nu trecea minut dat de la Allah să nu-mi vină o idee de atentat, inspirat fiind de mediul extrem de fertil pentru drame care este România. Nu trecea o clipă binecuvîntată de Mahomed fără să-mi închipui noi metode de tortură pe bază de bormașină, să nu-mi vină să sădesc teroare în inimile nebănuitoare ale oamenilor printre care mă plimbam, să nu mă văd înconjurat de glorie jihadistă și zeci de virgine dornice de-a se dezvolta profesional și emoțional alături de mine.

Asaltat de gînduri distructive atît de creative, nu mă puteam abține să nu văd peste tot în jurul meu locuri numai bune de aruncat în aer. Piețe agro-alimentare cu roșii din Turcia, autobuze pline de oameni transpirați, terase la care apa plată costă 12 lei, toate bubuiau de potențial. Orice om cu vestă de pescuit era un posibil luptător kamikaze, orice aglomerație stîrnea în mine un uragan de minunate scenarii explozive.

Eram ca un vulcan ce stă să erupă. Acum sînt ca un vulcan stins, dezumflat, lipsit de vlagă, după ce mi-au eșuat ambele operațiuni majore la care am lucrat în ultima vreme.

În august, în Mamaia, am ascuns într-un club o fiolă de cianură de hidrogen, pe care urma s-o eliberez de la distanță cînd era clubul mai plin. Am pus-o sub una din canapelele din mijlocul clubului, unde stau clienții de bani gata, de unde avea să producă impactul maxim. Eram în drum spre ieșire cînd mi-a prins ochiul una dintre animatoare. Era mai mult dezbrăcată decît îmbrăcată și mișcările ei de șarpe felin m-au ținuit locului, incapabil să mă mișc sau să mă gîndesc la altceva decît la cît de mult aș vrea s-o ating, s-o țin aproape, să-i îngădui să se frece de mine așa cum se freca de bara aia de inox. Mi-am revenit din catatonie doar spre dimineață, beat de cap deși nu consumasem nimic. Clubul era deja gol. Ar fi fost inutil să eliberez atunci gazul toxic. Cînd m-am întors a doua seară, n-am mai găsit nici fiola și nici animatoarea. Probabil o găsise femeia și serviciu și o aruncase la gunoi. Am plecat acasă #feelingdisappointed și nu mi-am revenit decît prin noiembrie. Nici acum nu știu după care îmi pare rău mai mult, după fiola de gaz sau după animatoare.

La sfîrșit de noiembrie lucram deja la un proiect nou. Îmi revenisem parțial. Plănuiam să plasez o bombă într-unul din marile magazine care organizează reduceri de Black Friday, după ce auzisem că mii de români se vor înghesui în ele să-și cheltuie banii pe gadgeturi inutile și tigăi. În ultima zi am aflat că magazinele sînt online și că n-am ce distruge la ele, că nu știu unde le sînt serverele și nici să programez un virus care să le infecteze calculatoarele și să le pună pozele nud din icloud n-aș fi avut timp. Durează cîțiva ani să înveți programare. Durează și mai mult să devii un hacker.

Am raportat organizației faptul că-mi iau o lună, două pentru a mă pregăti mai riguros înainte de următoarea mișcare. Au acceptat. Acum scanez rețelele de socializare în cautare de inspirație și idei noi. N-am nici un chef de jihad – de vină o fi și vremea de afară – și nu reușesc să asimilez informații relevante. E vîlvă mare în online deoarece un camion a intrat recent într-o berlină. Nu știu de ce e asta știrea zilei, doar accidente se întîmplă în fiecare zi. Ambasadorul rus și-a pierdut capul la o galerie de artă, ceea ce mi se pare un lucru bun, căci pictorii au fost extrem de subapreciați în ultima vreme. Ghenie ăla e doar excepția ce întărește regula.

Dar poate că nici nu trebuie să mă agit să fiu original. Ajunge să copiez la scară mai mică unele din ideile lui Donald Trump și, în scurt timp, aș putea deveni cel mai cunoscut jihadist din lume, după George Soros. Allahu-ak-bine că m-am gîndit la asta, că mă scutește de multe neplăceri.

 

Cap.23 – Otrăviți cu haz toxic

Departe de-a fi un social media expert ce dibuiește trendurile online-ului chiar înainte de-a se viraliza, reușesc uneori să deslușesc elemente definitorii valabile pentru grupuri mari de oameni. Românii, de exemplu, căci pe ei i-am spionat mai abitir în ultima vreme, aflîndu-mă în misiune chiar aici, în țara soarelui dispare, au o afinitate nesănătoasă către bătaia de batjocură, în special în momentele mai puțin vesele, în care zeflemeaua ar fi printre ultimele sentimente pe care le-ar genera un individ echilibrat emoțional.

Caterinca, această soră autistă a ironiei, este refugiul preferat al românului ofticat. Oamenii fericiți și împliniți nu se țin de glume. Cîți umoriști danezi celebri există? Cîte bancuri scandinave? Dar comedii elvețiene? Extrem de puține, căci oamenii care se bucură de tot ce le oferă viața nu au timp să-și mascheze vitriolul în statusuri istețe postate online, ca apoi să se consoleze cu like-urile adunate și cu faptul că semenii lor suferă în aceeași manieră.

E cumva liniștitor să știi că vecinul tău se tîrăște în aceeași mizerie, presupun. Dacă moartea e marele egalizator, mizeria e egalizatorul mediu. Nu știu cine-i micul egalizator, probabil că funcționarul public, în fața căruia și bogatul și săracul trebuie să se umilească în egală măsură, aplecîndu-se să negocieze cu el clemența birocratică printr-un gemuleț cît felia de portocală.

Scrolluind interwebul românesc, am ajuns să cred că neajunsurile și frustrarea sînt catalizatoarele perfecte ale umorului. Hazul de necaz e singur la părinți, n-are frați, n-are verișori, n-are nici măcar șogori. Românii, avînd încă destule mîhniri în mentalul colectiv, sînt teribil de amuzanți. În special în urma unor întîmplări cu impact negativ. Indiferent de evenimentul supărător al zilei, românul împroașcă pereții rețelelor de socializare tone de glumițe amare, poante porcoase, jocuri de cuvinte forțate, trollaje evidente, meme-uri făcute cu mîna stîngă sau atacuri finuțe.

A pierdut iar echipa națională de fotbal? Românul face glume. A mai apărut o statistică ce spune că românii sînt printre ultimii la igienă personală, libertate a presei sau citit? Românul curat și bine informat face glume ca la carte. A ieșit PSD învingător la alegeri? Românul face glume cu găleata. A fost asasinat un ambasadorul rus? Românul declașează o veritabilă canonadă de glume despre al treilea război mondial, imediat după ce gugălește care-s cele mai bune afecțiuni cu care să fenteze o eventuală recrutare. Tind să cred că singurii supraviețuitori ai unei apocalipse nucleare vor fi gîndacii, șobolani și cîțiva români glumeți, care vor pleca spre cele veșnice doar după ce-și vor epuiza stocul de bancuri despre sfîrșitul lumii.

De ce vor mai exista români după apocalipsă? Pentru că ei sînt mereu cu cîțiva ani în urmă.

E prea puțin important dacă toate aceste reacții pseudoumoristice fac parte din tradiția lor de poeți înfrățiți cu codrul, dacă sînt născute dintr-un adînc sentiment de neadecvare și umorul este întrebuințat în acest caz ca mecanism de apărare sau dacă nu-s altceva decît niște manipulări mici și mijlocii menite să desensibilizeze populația. Cu cît sînt oamenii mai puțin interesați de ce se întîmplă pe scena politică – iar duiumul de glumițe stupide poate afecta serios interesul oamenilor față de informarea pe care o promite o rețea de socializare -, cu atît le este mai ușor celor ce trag sfori să le tragă în continuare în direcția lor. Valabil și pentru celelalte scene: socială, medicală, spirituală, educațională, etc.

Sună a teorie a conspirației, dar nu e. E doar o consecință tristă a faptului că orice ghiolban își poate exprima acum părerile în piața publică virtuală, cerînd să fie luat în serios și tratat în mod egal cu analiștii profesioniști și cu ceilalți participanți la dezbatere. Facebookul devine și el un scîrbos egalizator, unul care pune pe picior de egalitate orice ajutor de cioban cu orice om de știință, doctor sau expert.

Online-ul românesc este într-adevăr un mediu trist, ceea ce explică tonul defetist al celor scrise mai sus. Dar m-a înviorat și mi-a dat curaj faptul că România ar putea avea un premier musulman în următoarea perioadă. Vestea asta a fost ca un Allahu-ak-balsam pentru sufletul meu mîhnit. Paleta de atentate mi s-ar îmbogăți considerabil dacă președintele va aproba propunerea, căci voi avea o pilă la nivel înalt (se știe doar că toți musulmanii sînt teroriști, așa cum toți românii sînt niște bețivi leneși și toate româncele sînt niște curve care gătesc demențial).

Jihadist la jihadist nu-și taie capul, deci sper că doamna SS va lucra cu mine, nu împotriva mea. Ultimul lucru de care am nevoie acum e concurența. Țara asta nu-i destul de mare pentru doi jihadiști.

 

Cap.24 – Oameni de unică folosință

Dușmanul dușmanului meu mi-e prieten. Asta înseamnă că principalul meu aliat în jihadul împotriva românilor e partidul social democrat. Acesta a preluat în decembrie frîiele puterii parlamentare, a numit guvernul, și, imediat după, a preluat și frînele puterii, ca să forțez un joc de cuvinte. Ca un somon politic ce-și caută frenetic originile, PSD a înotat împotriva curentului și, aparent, și împotriva propriei cote de popularitate, încercînd să legitimeze furtul și să-i grațieze pe marii corupți. Fiecare dintre deciziile ayatollahului de Teleorman a fost ca un cadou mult rîvnit pe care Moș Crăciun mi l-a lăsat tipărit în Monitorul Oficial. Am avut, grație guvernului, două luni de vacanță în care a părut că statul român lucrează pentru mine. De obicei e invers, eu lucrez pentru Stat (cel Islamic), deci a fost o schimbare plăcută de ritm.

Am privit cu inima plină de bucurie și poala plină de popcorn maniera subtilă prin care guvernul a adoptat ordonanța 13 sub hijab-ul întunericului, ca hoții. Am zburdat prin casă ca un iepure nebun de martie cînd forțele de ordine s-au încăierat cu o echipă de protestatari profesioniști, îndrăznind să visez cu ochii deschiși și să sper că totul va degenera într-o revoluție sîngeroasă în care să-mi înfig glorios steagul și s-o revendic drept victorie personală fără a mișca vreun deget. N-a fost să fie, căci românii au demonstrat mai multă cumpătare, viziune și înțelepciune decît i-aș fi crezut în stare. Aproape că am reușit să generez un palid respect pentru ei. Aproape. Pentru că trei săptămîni mai tîrziu i-am văzut călcîndu-se în picioare pentru hîrtie igienică și toate sentimentele bune pe care mi le pricinuiseră pînă atunci s-au dus pe apa sabatului.

Îmi imaginez că doar senzația de nisip în prepuț e mai jenantă decît nevoia de a te îmbrînci cu alți oameni pentru o reducere de mai puțin de un euro a baxului de hîrtie igienică parfumată. Pentru că nu-i o nevoie de bază. Înțeleg să fii nevoit să te zbați pentru mîncare, apă sau wi-fi, dar să te înghesui ca bizonul la promoția de toaletării opționale e mai mult decît prostesc. E suprarealist. Fictiv chiar. Realitatea bate deseori filmul prost (vezi orice jurnal de știri de oriunde din lume).

Hîrtia igienică parfumată e un moft, nu o nevoie. Hîrtia igienică, în general, e un moft, nu o nevoie. Iar parfumul hîrtiei dorsale, de piersici sau de ce-o fi el, mai mult strică decît ajută. Pentru că singurul miros mai grețos decît mirosul de căcat e mirosul de căcat parfumat. Pe locul doi e mirosul de deodorant peste transpirație. Iar pe trei e mirosul de țigară și gumă de mestecat.

Însă am încredere că partidul mă va ajuta – involuntar, desigur – să-mi duc misiunea la bun sfîrșit cum știe el mai bine: cu măriri de salarii nesusținute economic, cu bani dați bisericilor și nu educației sau sănătății, cu grațieri, cu legi scrise cu dedicație, cu îndepărtare ideologică de Uniunea Europeană, cu zero kilometri de autostradă constuiți anual, cu incompetență arogantă și sinceră rea voință. Singurul lucru care mă nemulțumește la PSD e rapiditatea cu care își consumă resursele umane. Fiecare politician care a apărut în ultima vreme a expirat mai repede decît un smoothie din lapte de cămilă.

Pare că PSD deține o sursă inepuizabilă de oameni de unică folosință. Cel mai bun exemplu a fost ministrul Iordache, care s-a transformat instant într-un fel de obiect de papetărie pe care șeful cel mare și-a scris ordonanța și apoi l-a aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Lista membrilor marcanți ai PSD poate fi comparată cu un sul de hîrtie igienică. Neparfumată. Fiecare Nicolae, Nicolicea, Grindeanu sau Rădulescu e un pătrățel cu maxim două straturi care abia așteaptă să se mânjească cu rahat în slujba nobilelor idealuri ale socialismului democratic.

Aș vrea, totuși, ca acești oameni talentați să dăinuiască mai mult în pozițiile lor de conducere, să aibă timp să-și atingă maximul incompetenței și să-mi bătătorească mie calea înspre distrugerea definitivă a civilizației române (ce-a mai rămas din ea). Roma nu s-a distrus într-o zi. Nici Hitler nu s-a ridicat la putere peste noapte. E nevoie de timp pentru a îndeplini lucruri mărețe. Eu am răbdare, dar nu știu dacă cei din conducere sunt de aceeași părere. Am primit de la ei un mesaj pe olx prin care mi se aduce la cunoștință că, dacă nu vin cu rezultate concrete în următoarele două luni, risc să fiu înlocuit de un alt jihadist și trimis direct la Allah pentru ultima mea evaluare profesională. Asta mă sperie puțin și mă rog ca PSD să-și revină din amorțeală și să verse odată picătura aia care va umple paharul de pelin al poporului, să se stîrnească ceva scandal major și să pot raporta și eu că am contribuit la destrămarea civilizației aproape occidentale. Căci dacă nu, înseamnă că am cam Allahu-Ak-belit-o.

(cu voia lui Allah, va urma…)