Jurnalul unui jihadist (cap.8) – Unchiul m-a ferit de păduchi lați

Allahu-ak-bate păcătoșii, dar nu-i bate cu nuiaua de palmier, la modul propriu, ci o face subtil și poetic, precum universul lui Coelho cînd conspiră să-i înveselescă ziua unei manichiuriste cu platitudini ieftine despre dragoste, viață și fericirea inerentă lucrurilor mărunte.

Răzbunarea divină e întotdeauna simbolică, niciodată grobiană, fiind menită doar să atragă atenția asupra unui comportament nepotrivit și nicidecum să pedepsească crunt o abatere morală. Allah nu dărîmă macarele peste credincioși și nu-i îndeamnă pe slujitorii lui să se calce în picioare la pelerinaje; Allah operează fin, ca un neurochirurg, și găsește feluri imaginative prin care să-și facă simțită nemulțumirea (dacă ești dispus să-I deslușești semnele și ai răbdarea și înțelepciunea să le interpretezi corect).

Allah a dezlănțuit în tabăra noastră o epidemie de păduchi lați. Multora le-a scăpat simbolismul ironic al acestei molime, dar mie nu. Eu știu că-i un semn venit de sus, pentru că am avut timp să mă gîndesc la asta nopțile trecute, cînd am stat de pază. Au trecut mai multe zile de la ultimele însemnări, știu, dar n-am reușit să scriu în fiecare zi, așa cum mă gîndeam că o să fac atunci cînd am pornit jurnalul sub formă de numărătoare de zile.

Cu toții am fost extrem de ocupați din cauza bombardamentelor rusești, care ne-au cam zdruncinat organizația. Din fericire, funcționăm pe baza unei sistematizări modulare a ierarhiilor, ceea ce ne permite să ne regrupăm rapid de fiecare dată cînd suferim un șoc structural. Sîntem ca un balaur mitologic – cînd ne execuți un conducător, ne cresc alții doi în locul său.

Făcînd ore suplimentare ca paznic de noapte – treabă care nu-mi sporește cu nimic suta de euro pe care o primesc în fiecare lună – am avut timp să meditez asupra felului prin care Allah își impune voința. Și cred cu tărie că El ne-a dat păduchii. Indirect, desigur, ca un fel de avertisment pe care îl simți pe pielea ta în fiecare secundă.

Insuccesul nostru în invadarea teritoriilor păgîne a fost scos în evidență de voința divină prin intermediul acestor păduchi sexuali, a căror năvală a fost o veritabilă demonstrație de eficiență. Se demonstrează din nou că cel mai bun mod de a influența comportamentul cuiva e prin oferirea unui exemplu puternic. Avem multe de învățat de la aceste mici creaturi gîdilicioase, în primul rînd adaptarea la mediu. Asumînd un stil invaziv similar, vom putea cotropi Europa cu același spor cu care ne-au cotropit păduchii tufele pubiene. Și nu numai. O știu de la un unchi: păduchii nu se limitează la părut aferent zonelor sexuale.

De fiecare dată cînd paharele de vin îi anulau filtrele, unchiu Malik îmi povestea pe ascuns chestii pe care orice adult le-ar fi considerat nepotrivite pentru urechile unui copil. Poate că din pricina asta îmi plăcea enorm să-l ascult, chiar și atunci cînd venea la noi gata frăgezit de alcool și mă pupa mai mult pe gură decît pe obraz. Mi-a povestit, la un moment dat, despre cum a scăpat el de păduchii rușinoși cînd era în armată și, zeci de ani mai tîrziu, îmi amintesc exact felul leneș în care rotunjea cuvintele și mîndria care îi sclipea în ochi în timp ce-mi împărtășea această indispensabilă lecție de viață.

Păros, ca orice bărbat care se respectă, Malik a fost gazda unei colonii de păduchi foarte spornice. În decurs de cîteva zile, micuțele insecte i-au invadat prohabul, subțioarele, pieptul și barba. A scăpat de ele îmbăindu-se în insecticid industrial, dar cică funcționează la fel de bine și spray-urile de tip Raid, care omoară atît insectele cît și ouăle lor. Pățania lui m-a marcat într-o asemenea măsură încît, chiar dinainte de a-mi crește păr pe smochine, am început să-mi țin lenjeria intimă în naftalină.

Să-ți miroasă prohabul ca șifonierul bunicii e un preț mic de plătit pentru bucuria de a-ți vedea colegii zvîrcolindu-se în chinurile unor mîncărimi infernale, în timp ce tu ești mai relaxat decît un sultan jucînd “Păsărică, mută-ți cuibul!” cu concubinele din haremul lui. E cea mai bună metodă de a scăpa de musafiri nedoriți, pentru că e un sacrilegiu să folosești lame sau foarfeci pe tine însuți.

Degringolada asta păduchioasă, pornită de băieții care au patrulat orașele pe care le stăpînim în numele jihadului și care au disciplinat cum știu ei mai bine femeile cu comportament necuviincios, amestecîndu-și apoi bulendrele infestate de insecte năbădăioase cu hainele noastre curate, ar trebui să reprezinte o lecție pentru noi toți. Nu doar despre cum să gestionăm corect partea de igienizare a taberei, în sensul că ar trebui să avem pe cineva care să se ocupe numai de spălătorie (atunci cînd ne vine rîndul, nu facem decît să lăsăm greul pe următorul nefericit), ci și despre abandonul cu care ar trebui să ne avîntăm în misiunea noastră de a invada teritoriile infidelilor.

Rapid, hotărît, nemilos, adaptîndu-ne la mediu ca păduchii la tipurile diferite de păr pe care le ocupă, ne putem asigura victoria împotriva păgînilor mult mai lejer decît întreținînd atmosfera asta de incertitudine și improvizație tactică în care ne aflăm acum. Numa’ zic. Tot ce poți face în astfel de momente e să transformi un aparent dezastru într-o oportunitate de a învăța ceva nou. În lumina acestei interpretări, invazia de lăței a fost extrem de educativă pentru noi toți, pentru că ne-a învățat că mîncărimea, de orice fel ar fi ea, chiar și cea de ordin psihic, se poate potoli prin convertirea în acțiune. Cînd te mănîncă în fund să faci ceva, e indicat să faci acel lucru. Mai ales cînd acea mîncărime e trimisă direct de Allah.

Ar fi trebuit, totuși, să știm asta. Nu trebuia să trimită Cel de Sus o ceată de păduchi ca să ne reamintească de scopul nostru pe acest pămînt. Dar, acum că a făcut-o, ne vom spori eforturile de a duce la bun sfîrșit jihadul pe care l-am început. Avem deja un plan nou, dar despre el voi scrie data viitoare, care nu e neapărat mîine.

Allahu-ak-pa!

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *