Jurnalul unui jihadist (cap.3) – Fiecare cu burka mă-sii

N-a fost o farsă, cineva chiar mi-a furat bocancii. Nu-mi vine să cred! Acum sînt nevoit să fac jihad în sandale, ca un copil sau ca o femeie. Și pun pariu că o să mă ardă soarele și o să mi se ducă pielea de pe degetele de la picioare. Nu știu cît de mult voi mai putea suporta umilința asta usturătoare.

Îmi vine uneori să-mi Allahu-ak-bag picioarele, așa pîrlite de soare cum sigur vor fi în curînd, în tot războiul lor sfînt și să mă apuc de sculptat sau ceva. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu mîinile, fie că-i vorba de muls capre, crescut cannabis sau torturat jurnaliști britanici. Și numai să restorez statuile alea pe care le-am distrus cu colegii cînd am vizitat templele antice și ar fi destul ca să-mi asigur un trai decent.

Sînt cel mai jalnic jihadist, jur! Îți vine să crezi, jurnalule, că de trei ani încoace sînt un nenorocit de asistent de mitralier? Nu tu o promoție, nu tu o mărire de salariu, nu tu un mersi pentru efortul depus! Car lăzi de muniție toată ziua, de-mi sare turbanul din cap de oftică cînd văd în ce manieră dizgrațioasă mi se irosesc talentele.

Am și eu planuri mărețe, am potențial, am idei de atentate cu sute, poate chiar mii de victime, dar mă ascultă cineva? Nici gînd! Fiecare își vede de burka mă-sii și are grijă doar de interesul personal. Îi doare-n cot de misiunea companiei sau de viziunea pe termen lung a factorilor de conducere, fiecare trage în civili pentru el, nu pentru binele comun. Mai construiește Iisus califat în condițiile astea! Halal carieră mi-am ales și eu!

În zilelele în care avem filmări nu fac decît să stau ca pămpălăul în fundal cu mitraliera-n brațe, ca o recuzită umană, în timp un amărît de european imploră să fie răscumpărat. Nici nu se vede că sînt eu acolo; ar putea fi oricine. De multe ori nici nu apar în clip, că trebuie să am grijă de lumini sau să fiu atent să nu se descarce bateria camerei de filmat. Muncă de necalificat, ce mai.

Nu zic, e important și aspectul tehnic, dar simt din toată inima că aș putea fi mult mai folositor în altă parte. Middle management, de exemplu. Nu vreau să mă laud, dar sînt singurul care am observat că Osman Al Batros, un jihadist tînăr care a ajuns șef de pluton doar pentru că unchiul lui a apărut pe celebra listă a FBI-ului cu cei mai căutați teroriști, și-a pus pe Instagram o poză în care divulga locația noastră seceretă. Nu doar pentru că în poză se vedeau munții din spate și serviciile secrete străine ar fi putut intui poziția noastră printr-un soft specializat, dar și pentru că prostul apăsase din greșeală butonul de “Add location”.

Evident că n-a pățit nimic, porcul, că i-am descoperit gafa destul de repede și i-am zis să șteargă poza. Ba mai mult, ca să fie insulta completă, nici nu mi-a fost răsplătită vigilența și nici nu mi s-a recunoscut meritul de a fi prevenit o posibilă catastrofă, asta pentru că, teoretic, n-ar fi trebuit să fiu pe Instagram în timpul serviciului. Ăștia, cu gîndirea lor de ev mediu (spre mediocru), habar n-au că social media poate fi folosită în scop lucrativ.

De parcă mai contează că sînt sau nu atent în timp ce păzesc tabăra… Dronele inamice ar putea să ne spulbere de la distanțe de kilometri dacă ar ști unde ne ascundem. Uneori îmi doresc ca vreun păgîn să ne arunce pe toți în aer cu un singur click, asta doar să nu-i mai aud pe ai mei povestind despre cum au participat toți (indirect, evident) la atentatul din 11 septembrie. O să scriu altă dată despre asta, acum trebuie să merg să sap încă o groapă în care să ne facem nevoile. Incredibil cît de repede reușim să le umplem chiar și acum, cînd primim mai puțin de mîncare!

Pe curînd, pa!

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *