Jurnalul unui jihadist (cap.22) – O discotecă de dezamăgiri

Spunea la un moment dat Seinfeld că un comediant nu se oprește niciodată din muncit. În concepția lui, ce fac comedianții se numește “muncă”, aparent. În fine, dacă trecem peste această gravă exagerare, putem admite că, într-o oarecare măsură, ovreiul are dreptate, vedea-i-aș întreg neamul în coșul de gunoi al istoriei, printre coji de parizer și scutece pline.

Comedianții, în general, caută să găsească interpretări umoristice inedite în orice situație, fără pauză, fără prejudecată, fără să ignore vreun detaliu din care s-ar putea stoarce, eventual, o observație interesantă sau o abordare nouă a unui clișeu vechi. Dornic să scoată mereu gluma din orice mărunțiș, comediantul e permanent atent la detalii, fiind unul dintre cei mai buni observatori și cei mai fini analiști ai comportamentelor umane, după copii, psihologi și bețivii cu experință de cel puțin șapte ani în șanțul muncii.

Apropo de clișee, ai observat vreodată că oamenii care proclamă mîndri în stînga și-n dreapta, de parcă ar fi o reală virtute, că nu pot funcționa fără cafea sînt, invariabil, genul de oameni al căror job ar putea fi îndeplinit chiar și de o maimuță? Să ai nevoie de cafea ca să-ți duci la bun sfîrșit sarcinile de lucru e ca și cum ai avea nevoie de alcool ca să faci sex cu o femeie. Ori nu ești prea bun la ceea ce faci, ori tipa e foarte urîtă. În orișicare caz, nu te lauzi cu nevoia de stimulente chimice care să te ajute să termini jobul, dacă înțelegi ce vreau să zic.

Doar secretarele și angajații de entry level se laudă cu dependența lor de cafeină. Nu-i auzi niciodată pe cei de la NASA să se plîngă că nu pot controla sonda marțiană pentru că inginerul încă nu și-a băut machiatto-ul. Doctorii nu-și justifică operațiile eșuate motivînd lipsa cafelei de dimineață. Doar pițipoancele proaspăt amploaiate au o nevoie clinică de cafea, să aibă tăria și puterea de concentrare să-și ignore irelevanța cît e ziua de lungă.

În privința muncii ce nu încetează niciodată, jihadiștii sînt similari comedianților. Așa eram și eu prin vară. Îmi era imposibil să mă opresc din muncă, deși primisem trei săptămîni de concediu plătit. Nu trecea minut dat de la Allah să nu-mi vină o idee de atentat, inspirat fiind de mediul extrem de fertil pentru drame care este România. Nu trecea o clipă binecuvîntată de Mahomed fără să-mi închipui noi metode de tortură pe bază de bormașină, să nu-mi vină să sădesc teroare în inimile nebănuitoare ale oamenilor printre care mă plimbam, să nu mă văd înconjurat de glorie jihadistă și zeci de virgine dornice de-a se dezvolta profesional și emoțional alături de mine.

Asaltat de gînduri distructive atît de creative, nu mă puteam abține să nu văd peste tot în jurul meu locuri numai bune de aruncat în aer. Piețe agro-alimentare cu roșii din Turcia, autobuze pline de oameni transpirați, terase la care apa plată costă 12 lei, toate bubuiau de potențial. Orice om cu vestă de pescuit era un posibil luptător kamikaze, orice aglomerație stîrnea în mine un uragan de minunate scenarii explozive.

Eram ca un vulcan ce stă să erupă. Acum sînt ca un vulcan stins, dezumflat, lipsit de vlagă, după ce mi-au eșuat ambele operațiuni majore la care am lucrat în ultima vreme.

În august, în Mamaia, am ascuns într-un club o fiolă de cianură de hidrogen, pe care urma s-o eliberez de la distanță cînd era clubul mai plin. Am pus-o sub una din canapelele din mijlocul clubului, unde stau clienții de bani gata, de unde avea să producă impactul maxim. Eram în drum spre ieșire cînd mi-a prins ochiul una dintre animatoare. Era mai mult dezbrăcată decît îmbrăcată și mișcările ei de șarpe felin m-au țintuit locului, incapabil să mă mișc sau să mă gîndesc la altceva decît la cît de mult aș vrea s-o ating, s-o țin aproape, să-i îngădui să se frece de mine așa cum se freca de bara aia de inox. Mi-am revenit din catatonie doar spre dimineață, beat de cap deși nu consumasem nimic. Clubul era deja gol. Ar fi fost inutil să eliberez atunci gazul toxic. Cînd m-am întors a doua seară, n-am mai găsit nici fiola și nici animatoarea. Probabil o găsise femeia și serviciu și o aruncase la gunoi. Am plecat acasă #feelingdisappointed și nu mi-am revenit decît prin noiembrie. Nici acum nu știu după care îmi pare rău mai mult, după fiola de gaz sau după animatoare.

La sfîrșit de noiembrie lucram deja la un proiect nou. Îmi revenisem parțial. Plănuiam să plasez o bombă într-unul din marile magazine care organizează reduceri de Black Friday, după ce auzisem că mii de români se vor înghesui în ele să-și cheltuie banii pe gadgeturi inutile și tigăi. În ultima zi am aflat că magazinele sînt online și că n-am ce distruge la ele, că nu știu unde le sînt serverele și nici să programez un virus care să le infecteze calculatoarele n-aș fi avut timp. Durează cîțiva ani să înveți programare. Durează și mai mult să devii un hacker.

Am raportat organizației faptul că-mi iau o lună, două pentru a mă pregăti mai riguros înainte de următoarea mișcare. Au acceptat. Acum scanez rețelele de socializare în cautare de inspirație și idei noi. N-am nici un chef de jihad – de vină o fi și vremea de afară – și nu reușesc să asimilez informații relevante. E vîlvă mare în online deoarece un camion a intrat recent într-o berlină. Nu știu de ce e asta știrea zilei, accidente se întîmplă în fiecare zi. Mai citesc și ceva despre cum ambasadorul rus din Turcia și-a pierdut capul la o galerie de artă, ceea ce mi se pare un lucru bun, căci pictorii au fost extrem de subapreciați în ultima vreme. Ghenie e doar excepția ce întărește regula.

Dar poate că nici nu trebuie să mă agit să fiu original. Ajunge să copiez la scară mai mică unele din ideile lui Donald Trump și, în scurt timp, aș putea deveni cel mai cunoscut jihadist din lume, după George Soros. Allahu-ak-bine că m-am gîndit la asta, că mă scutește de multe neplăceri.

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *