Jurnalul unui jihadist (cap.20) – Cine nu e gunoi e împotriva noastră

Ideea – prima parte a ideii, declanșatorul ei, ca să-i zic așa – mi-a venit în timp ce mă autoradicalizam singur, în fața calculatorului. E o îndeletnicire murdară și ușor periculoasă, autoradicalizarea asta, dar necesară pentru sănătatea organismului numit ISIS. N-o fac des, dar întodeauna o fac cu plăcere, pasiune și talent. Pentru binele meu și pentru binele misiunii, trebuie să mă mențin radical, astfel că o dată sau de două ori pe săptămînă mă autoradicalizez temenic, ca să nu îmi ies din mînă și să-mi păstrez o anumită stare de excitație jihadistă. E ca un antrenament ideologic ce te ajută să fii mereu pregătit pentru acțiune.

Ideea, deși contează prea puțin acum, era despre efectele îndelungate ale unui atentat. Am observat că unele tragedii se uită foarte repede. Prea repede. Lumea se obișnuiește cu ele, le incorporează într-un trecut imaterial, uitat, devenind imună la suferință și incapabilă de noi empatii, blazată. Memoria se degradează, dovadă că entropia afectează și abstractul. E nevoie de viziune pe termen lung ca să construiești ceva cu adevărat măreț.

Răbdarea e cheia. Raritatea dă valoarea. Amploarea naște legenda. Într-un cuvînt: terorism tantric. Amînarea finalizării pînă la momentul optim, rigurozitatea preludiului, fundalul corect, lubrifierea desăvîrșită a tuturor mecanismelor implicate, toate acestea, dirijate înțelept, pot asigura atît nemurirea atentatorului cît și a operei sale. Nero dînd foc Romei. Mao Zedong înfometînd milioane. Hitler. Stalin. Bin Laden. Tipul care a inventat guma de mestecat cu aromă de scorțișoară. Băiatul ăla de la HexiPharma. Putin. Lucrurile bune se obțin în timp.

Completarea ideii mi-a venit mai tîrziu, pe cînd citeam plictisit știrile, spetit și radicalizat, așa cum fac în fiecare dimineață, ca să fiu la curent cu ce se mai întîmplă și ce s-ar mai putea întîmpla prin lume. Scrollatul prin medii sociale e cea mai pasivă activitate omenească imaginabilă, după păzitul de farmacii, un efort minim cu potențial de răsplată maxim (aici deja se distanțează de domeniul farma), asta dacă știi după ce informații să te uiți și ce concluzii să tragi din ele.

În timp ce răsfoiam prin maculatura de pixeli și păreri stupide despre cum șoferul din Nisa nu a fost împușcat direct din față (păi și normal că francezii nu l-au împușcat din față, băi, boilor, că nu erau la duel în vestul sălbatic; l-au împușcat din unghiul cel mai puțin periculos pentru ei; o știe orice gamer care a jucat vreodată un first person shooter, nu te arunci frontal în linia de foc a inamicului; oamenii sînt incredibil de tîmpiți cînd vine vorba de lucruri incredibil de simple; în fine), am dat peste știrea cu viceprimarul care s-a filmat în timp ce-și tortura prizonierul din pantaloni, ca să folsesc un eufemism pentru făcut laba. Aici mi s-a aprins cel de-al doilea beculeț. Combinat cu primul, cel cu terorismul tantric, mi-au oferit destulă lumină pentru a-mi contura din umbra de intelingență pe care o posed o idee măreață. Inima a început să-mi tresalte, și nu era de la cafea.

Apropo, a început să-mi placă cafeaua. Sau să-mi placă virgulă cafeaua, că nu știu cît de social acceptabile mai sînt cacofoniile. De la o vreme, adică de cînd m-am stabilit în România, cafeaua a devenit pentru mine o desfătare ritualică ce culminează într-o senzație de bine general (și treaba mare, dar asta nu trebuia pomenit, căci o știe toată lumea). Îmi place s-o lungesc cu lapte, să mă lungesc în pat și să pierd zeci de minute bune sorbind din ea în timp ce se răcește. N-o grăbesc, să nu mă grăbească nici ea pe mine. Sîntem doar noi doi și e o experiență aproape intimă s-o savurez, o experiență care mi-a lipsit pînă acum fără ca eu să conștientizez asta. În tabără cafeaua se făcea într-o oală mare, nici nu se compară cu licoarea minunată pe care mi-o prepar acum. Altă viață. Îi apreciez în primul rînd gustul, nu și agitația pe care mi-o provoacă atunci cînd o torn rapid în mine, de parcă ar fi apă. Cu unele lucruri trebuie să ai răbdare. Cafeaua și atentatele sînt doar două dintre ele.

S-a văzut în New York: tot ce se dărîmă se poate construi la loc. Nu peste noapte, dar totuși. Astfel că planul meu, conceput din îngemănarea armonioasă a ideii de terorism tantric cu una din declarațiile vicelăbarului bucureștean, cea despre cum vrea să facă orașul mai prietenos pentru animalele de companie, e să dărîm ceva mult mai greu de reclădit, și anume spiritul uman. Voi face asta transformînd mai întîi orașele – și apoi, Inshallah, întreaga țară – în spații PET friendly. PET în sensul de sticle de plastic, nu cîini și pisici și peruși și ce mai țin oamenii prin apartamente.

Mormanul de PET-uri, fie că-l vezi în oraș, fie că-l observi în sălbăticie, e una din cele mai deprimante imagini care există pe planeta asta, mai deprimantă și decît spaima din ochii unui urs polar ce stă într-un echilibru precar pe un ciob de iceberg, mai deprimantă și decît privirea unui copil căruia i-a căzut înghețata pe jos după ce i-a dat o singură limbă. Voi sabota, începînd de azi, colectarea gunoiaelor.

Voi arunca pungi de gunoi lîngă pubela goală și toți ceilalți se vor lua după mine. Asta doar atunci cînd nu le voi lăsa la ușă, să le pută celor care trec pe lîngă ea, să le intre în piele și în obicei. Voi arunca gunoaie pe geam și nimeni nu le va aduna, că nu e nimeni sclavul meu. Ba mai mult, vor face și ei la fel, pentru că puterea exemplului face ravagii printre indivizii cu inteligență discretă. Voi fura coșurile de gunoi de pe stradă, ca să-i forțez pe oameni să arunce gunoaiele pe jos, că n-are nimeni răbdare să plimbe gunoiul în mînă mai mult de trei secunde. Voi pune capcane la ghene ca să-i deranjez pe lucrătorii de la salubritate și să-i determin să-și facă treaba doar pe jumate. Nu știu ce capcane, bombe cu căcat, cel mai probabil. Voi submina, încet-încet, ideea de igienă stradală și asta se va răsfrînge și asupra parcurilor și a zonelor dintre blocuri și din afara orașelor. Voi arunca un ambalaj de ciocolată mototolit din vîrful muntelui delăsării umane și voi privi cum aceasta se va transforma într-un bulgăre tot mai mare de PET-uri, coji de semințe, mucuri de țigară, rahați de cîine și alte mizerii și îi va îngropa pe toți într-o pătură puturoasă de gunoaie ce va dăinui sute de ani, pentru că plasticul e făcut să dureze. Întreaga natură va deveni un teritoriu dezolant, un mozaic apocaliptic asamblat din sticle de suc, doze de bere și cutii de margarină.

Va fi magnific! Abia aștept! Mă și duc să fur niște tomberoane.

Vorba aia: cine nu e gunoi e împotriva noastră.

Dar asta ar însemna că noi sîntem gunoaie. Nu-i bine. Trebuie găsit un slogan mai bun pentru jihad. Mă întreb dacă Just do it e deja luat, pentru că ar fi perfect pentru noi.

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *