Jurnalul unui jihadist (cap.18) – Valah morghulis

Valah morghulis. Tradus aproximativ din valeriana veche, pe care foarte puțini fanteziști comiconieni o mai vorbesc fluent în evul nostru veștejit, iar de ascultat n-o ascultă nimeni, acest salut tovărășesc înseamnă: toți valahii trebuie să moară. Valah e un nume vechi pentru românii de azi. Un nume mai recent pentru românii de azi ar fi S’ilvousplaitmonsieur, dacă e să pleci urechea la umoriștii francezi.

Ca să pot să-mi dezvolt misiunea, trebuie să mențin intacte aparențele, să întrețin minciuna, să-mi cosmetizez imaginea și să fac în așa fel încît să par un biet student la medicină, unul mai bleg, care încă își face curaj să abordeze o fată albă căreia să-i restrîngă treptat libertățile, să-i anuleze discret rebeliunea feministă și să-i transforme sclipirea și unicitatea într-o amintire dulce a tinereții. Așa cum face orice bărbat normal cu o femeie care nu e, așa cum greșit cred unii, egala lui, ci doar un accesoriu conjugal. În fine.

Am să mă ocup personal de extirparea acestei seminții de sămînțari, România, pentru că așa vreau și pentru că așa mi s-a ordonat, să moară definitiv Jon Snow dacă glumesc, dar nu pot s-o fac așa, orișicum, pe bază de improvizație, descurcăreală și las-că-văd-eu-cum-iese. Nu, trebuie să am mare grijă să nu fiu deconspirat, să nu fiu capturat, urmărit, eliminat sau îmbolnăvit cu viruși gripali de la prea multe ferestre deschise; în esență, trebuie să fiu atent să nu fiu deranjat în nici un fel, nici principal, nici secundar, nici desert, în timp ce-mi plănuiesc atentatele pînă la cel mai mic și aparent nesemnificativ detaliu.

Pentru că astea te nenorocesc, detaliile. O idee de deranj distructiv orice prostalău poate să aibă. Teoria e simplă, dar numai practica îi omoară pe infideli. Oameni care și-au imaginat ploi de napalm peste mulțimile sufocante din mall-uri sînt cu miile, dacă nu chiar cu zecile de mii. Depinde doar dacă au fost la shopping în timpul săptămînii sau în weekend. Am impresia că mall-urile sînt pline de oameni care îi urăsc cu pasiune pe toți ceilalți oameni pentru că respectivii fac exact același lucru pe care îl fac și ei. Frustrarea celui lipsit de imaginație, i-aș zice. O vezi și prin parcuri sau la evenimente cu intrare gratuită. Fascinantă de privit și analizat, dar neplăcută de experimentat pe pielea proprie.

La fel de mulți sînt și cei care și-au rulat în cap măceluri de proporții biblice abătute asupra nesfîrșitului de creaturi palide călare pe pături colorate ce inundă plajele litoralului în plin sezon. Impulsurile criminale te invadează și mai abitir în acele groznice momente în care te scapă brusc pișarea și vezi că trebuie să-ți ghicești traseul pînă la apă printr-un labirint de prosoape, umbrele și copii în curul gol. De ce se înghesuie toată lumea pe aceeași margine a mării? Loc sub soare e destul. Apă murdară și plină de chiștoace poți găsi și în alte părți, nu doar în cele cîteva stațiuni pe care le știe tot vulgul. Cum să te simți special cînd faci același lucru pe care-l fac încă o sută de mii de oameni? E imposibil să-i înțelegi pe oameni. Mai bine îi omori și scapi de o bătaie de cap.

Apropo de omorît și de detaliile de care ziceam mai devreme. Mi-am luat o țeapă colosală cu niște materiale explozive procurate de la oamenii de legătură cu care m-a pus în contact organizația, prin proprietarul garsonierei în care stau. Nu poți avea încredere în nimeni în ziua de azi, nici măcar în niște infractori cinstiți. Dinamita pe care mi-au vîndut-o băiețașii era făcută din plastilină, rumeguș și capete de chibrite, așa cred. Fitilul semăna foarte mult cu niște codițe de cireșe împletite și ar fi trebuit să mă prind de escrocherie, dar m-au copleșit emoțiile și n-am fost atent. Astfel că exploziile care trebuiau să paralizeze circulația metroului au fost niște fîsuri penibile, abia de-au scos puțin fum, cam cît două narghilele obosite, de mi-e și rușine să raportez așa ceva la șefi. Ca să nu mai zic că unul dintre detonatoare mi-a fost furat, habar n-am unde sau cînd, și n-am putut declanșa cel de-al treilea pachet. Ce-i drept, detonatorul semăna cu un telefon mobil. Înțeleg de ce mi l-au furat, dar nu-i iert și nu uit. În fine.

Ca un GPS într-o mașină care a luat-o pe drumuri lăturalnice, mă văd nevoit să reconfigurez traseul. Cu metroul am dat-o în bară, recunosc, și nu cred că voi putea să-mi răscumpăr greșeala cu un atentat corect, corespunzător, aferent, că după fumigarea asta superficială a celor două tuneluri sigur se va spori numărul paznicilor din subteran. Iar la CFR mi-e cu neputință să încerc ceva, că n-am cum să îi estimez cu precizie întîrzierile. Plus c-ar fi o pierdere incredibilă de timp și resurse să distrug un tren care deja e parțial distrus, miroase mai rău decît un tomberon în flăcări și are în el mai puțini clienți decît o prostituată într-o seară de joi. Oricum, trenurile sînt verificate constant de bombe de poștașii ăia care le bat cu ciocănele în roți. Aș fi descoperit înaine să coboare mutulicii ăia cu iconițe și pixuri din vagoane, deci despre ce vorbim aici?

Dar nu mă las. Găsesc eu ceva bun de stricat pe aici și dacă trebuie să-l construiesc de la zero.

Valah dohaeris!

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *