Jurnalul unui jihadist (cap.17) – Epoca de aur a filmului mult

Filmele românești sînt ca și copiii: unora par să le placă la nebunie și nu reușesc să înțeleg de ce. Costă o grămadă de bani, te aduc în pragul disperării și îți oferă în schimb prea puține bucurii consistente. La fel și filmele. Cred că doar cei care le fac se mîndresc de ele, că mai încasează și ei un ban cinstit. Plictisitor ca naiba, dar cinstit. Serios, unele filme sînt atît de proaste încît ar putea fi considerate artă contemporană. Sau abuz în serviciu. Jumătate din ele au ratat șansa de a fi niște scurt-metraje decente, lungindu-se inutil cu cadre ce n-au nici o justificare.

Dacă vreau realism crunt și tăceri pline de trăiri interioare mă duc într-un troleu să-i văd pe corporatiști cînd se întorc de la lucru, deprimați că nu și-au îndeplinit cota de gîndire proactivă pe luna asta. Sau mă duc într-un autobuz să-i văd pe oamenii de rînd cum se ceartă cu minoritarii din cauza unor manele. Mie spune-mi o poveste interesantă și taie timpii morți, ăia în care actorii sorb o supă sau fumează gînditori o țigară vreme de șapte minute. Sînt sătul de timpi morți. Nouăzeci și nouă la sută din viață e timp mort, restul e partea care merită povestită. Dă-mi-o pe aia!

M-a prins ploaia cînd mă întorceam de la cursuri, astfel că a trebuit să mă refugiez undeva, sub un acoperiș. A dat și cu grindină. Ocazie cu care am început să-i înțeleg pe sirieni. E destul de supărător să-ți tot pice cubulețe de gheață în cap și să ți se umezească hainele. Mă gîndesc că e și mai rău cînd din cer plouă cu bombe și foc. În fine. Și grindina și bombele vin tot de la Allah. Ce să faci? N-ai ce să faci.

N-am luat autobuzul pentru că transportul în comun e teroare pe căldurile astea. Tortură, nu alta. Plimbarea părea mai potrivită, plus că-mi dădea posibilitatea să fac observații care să mă ajute pe viitor. Într-o astfel de plimbăreală mi-am dat seama că aș putea să organizez ceva exploziv la concertul lui André Rieu. Showul acestuia e echivalentul lui Untold pentru cei care vor să dea impresia că-s cultivați. Festivalul Untold, am înțeles eu din unele comentarii din online, e un Electric Castle ceva mai populist, dar făcut din fonduri publice. Iar Electric Castle e doar un alt nume pentru Zilele Orașului Imaginar În Care Trăiesc Toți Hipsterii. În fine. Nu mi-ar fi foarte greu să ascund o artizanală printre iubitorii de muzică clasică, cum se consideră cei care merg la astfel de manifestări gregare, dar prețul exorbitant al unui bilet îmi face imposibil accesul în mijlocul mulțimii, unde ar fi daunele maxime. Poate data viitoare.

Așadar, m-am ferit de ploaie intrînd într-un cinematograf vechi, că cinematografe noi nu există în țara asta, doar săli de multiplex în care ți se vîră pe gît propagandă capitalistă americană și ești îngrășat cu ignoranță și delăsare ca o gîscă de-aia franzuzească, cu foagra, pînă îți plesnește ficatul de atîta nachos și cola. Micuț, deci așa cum trebuie, pentru că experiența vizionării unui film e una intimă și profund subiectivă, cinematograful era decrepit într-o manieră foarte chic, praful ce-i pătrunsese în toți porii dîndu-i un aer aproape decadent. Dar la asta ajuta și întunericul. Scaune confortabile, ecran doar puțin mai mare decît al unor televizoare pe care le-am văzut în mall, era visul umed al unui cinefil bătrîn. Spre norocul meu, filmele românești au subtitrare în engleză. Asta pentru străinii care se rătăcesc prin sală, dar mai ales pentru români, că să priceapă și ei scenele în care actorii își mormăie replicile ca un student care se prezintă la examen nepregătit. În unele părți din film, sunetul părea înregistrat cu un microfon sculptat din piatră de baie.

Primul film pe care l-am văzut era despre un arhitect care se confruntă cu o permanentă mahmureală existențială, că omul n-are alte motive de mîhnire, fiind aparent un adult bine adaptat vieții metropolitane. Are un job bun, mașină, marijuană, un prieten zbanghiu și o femeie care îi îndeplinește toate dorințele, inclusiv pe cele de natură sexuală. E un film pe care l-au făcut niște oameni neinteresanți ca să arate cum cred ei că se comportă oamenii interesanți. Cred greșit, așa zic eu!

Dublu, ți se explică la final de ce i s-a pus acest titlu. De fapt, la final ți se explică întreg filmul, într-o scenă care n-ar putea fi mai ridicolă nici dacă actorii s-ar uita la tine în timp ce îți spun ce-a vrut să transmită scenaristul.

În fine. Am stat și la al doilea film, pentru că ploaia nu dădea semne că ar fi vrut să se oprească prea curînd. A fost mai bun decît primul pentru că nu m-a scos din sărite cu tot felul de personaje șterse și vacuități narative ce vor să dea impresia unei estetici conturate prin omisiune, astfel că am putut să dorm liniștit vreo oră. Ăsta și-a meritat toți banii.

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.