Jurnalul unui jihadist (cap.1) – Meseria e centură de dinamită

Dintre toate motivele pentru care să te apuci să-ți așterni gîndurile într-un jurnal, al meu e cel mai simplu: n-am cu cine vorbi. Nu există nici o persoană în care să am încredere destulă pentru a-mi exprima cele mai profunde sentimente, speranțe sau opinii legate de situația în care mă aflu acum. Pe scurt: am o slujbă de rahat. De fapt, nu jobul e de rahat, oamenii cu care lucrez fac jobul să fie de rahat. Toți, pînă la ultimul, sînt niște rable de oameni, Volkswageni umani, plini de ei și plini de aere mizere.

Activînd într-un mediu atît de toxic din punct de vedere emoțional, unul care nu te încurajează deloc să te dezvolți pe plan uman, darămite pe cel profesional, am ajuns să fiu unul dintre cei mai jalnici jihadiști pe care îi cunosc. Mai rău și decît bunicul, ajung imediat să îți povestesc și despre el.

Efectiv, n-am cui să mă plîng, pentru că oamenii cu care aș putea vorbi sînt chiar cei care îmi provoacă aceste tulburări sufletești. Sînt înconjurat de incompetenți și rău-voitori. Aș vrea să mă descarc cumva de aceste frustrări care-mi zdruncină pacea, dar singurul mod în care pot s-o fac e în scris, într-un jurnal. Inițial, am vrut să-i spun “Jurnalul unui jihadist jalnic”, dar am înțeles că aliterația ca figură de stil e groaznic de învechită, așa că am renunțat la o treime din j-uri.

Meseria e centură de dinamită, așa am fost învățat încă de mic, din vremea în care nu știam să-mi leg singur turbanul și habar nu aveam la ce folosesc virginele pe care le promite Allah celor ce se sacrifică în numele Său. Nu cred că eram mai înalt decît o mitralieră cînd l-am auzit prima dată pe bunicul rostind grav aceste cuvinte. O spunea ca pe o bincuvîntare de fiecare dată cînd mă trimitea cu caprele pe dealurile stîncoase din jurul satului. Animalele alea blestemate erau atît de greu de dirijat încît uneori aveam impresia că ele mă scot pe mine la păscut, nu eu pe ele. Soarele le încingea sîngele, alungîndu-le astîmpărul și e foarte probabil că tot el le evapora și laptele, pentru că produceau puțin, doar cît să ne amețească senzația de foame și nimic în plus. Uneori nici atît.

Vorba asta cu meseria centură de dinamită era printre puținele învățăminte pe care bunicul insista să mi le asum. Avea unele idei pe care ținea să le fac parte din mine și din educația mea, astfel încît, crescînd mare, să știu să-mi îndeplinesc corect rolul de bărbat și să-mi ocup apoi locul de veci în împărăția cerurilor. Era evident că, în viziunea lui, cel mai nobil lucru pe care-l puteam face era să mă angajez să continui Războiul Sfînt împotriva tuturor păgînilor care ne amenințau stilul de viață prin simpla lor existență sau prin faptul că erau diferiți.

Dinamita e opțională, desigur, e doar o figură de stil. De fapt, zicala bunicului acoperă o gamă largă de morți și/sau sinucideri ritualice. Foarte tîrziu am înțeles ce încerca bunicul să facă cu adevărat, pentru că abia de curînd am realizat cît de crucial (scuzați expresia, moarte infidelilor!) e să ai un job stabil, pe care să te poți baza.

Pe dealurile prăfuite ce ne înconjurau casa nu creștea mai nimic, cred că bunicul mă trimitea de acasă mai mult ca să scape de mine, să rămînă singur în supărarea lui și să sufere în tăcere. Tata și frații mai mari erau ocupați toată ziua, chiar și în weekend, cu jihadul, deci nu aveau timp să se ocupe de mine. Mama era doar o umbră care ținea casa în ordine și făcea mîncare. Cîteodată o auzeam vorbind singură. Erau șoapte pe care vîntul cald mi le aducea la ureche numai după ce le dezbrăca de orice sens, deci nu știu cu cine sau despre ce discuta. Nici n-am avut curaj s-o întreb.

Cînd vorbea, bunicul Hassan o făcea încet, măsurîndu-și atent cuvintele, care îi ieșeau zdrelite și obosite din pieptul ruinat. Eram printre puținii care aveau răbdare să-l asculte și să încerce să pună cap la cap frînturile de sunete stricate pe care abia le scotea din el. Nici nu aveam nimic mai bun de făcut. Toți ceilalți din familie îl ignorau complet, chiar și atunci cînd își aduceau aminte să-i mai aducă cîte un ceai sau resturile unui kebab. Adusese rușine familiei, așa că îl serveau fără să-l privească în ochi, ca pe un cîine. De multe ori îl ocoleau cu totul.

Se accidentase teribil în timpul unui atentat sinucigaș, cu mai bine de cincisprezece de ani în urmă, cînd își montase explozibilul peste o vestă antiglonț, în loc să folosească una normală. Allah l-a pedepsit atunci pentru neatenția lui și l-a lăsat în viață, să se uște încet în căldura dogoritoare a afganului. Familia îl pedepsea în continuare, în fiecare zi, prin manifestări de nepăsare și dispreț mut.

S-au dus pe apa sabatului săptămîni întregi de pregătire și antrenament doar pentru că Hassan n-a avut băgarea de seamă să verifice dacă vesta era una anti-glonț sau una simplă, pescărească. Foloseau veste de pescuit pentru că buzunarele lor erau perfecte pentru depozitat explozibili, declanșatoare, ceasuri și bile de rulment pentru un efect devastator maxim. Poate că dacă ar fi pus mîna o vestă anti-glonț de tip vechi și-ar fi dat seama, că acelea erau mai grele și decît cuvîntul Profetului, dar el alesese una nouă, de kevlar, ușoară ca o burkă în bătaia vîntului. Nenorociții de occidentali erau de vină, cu avansurile lor tehnologice cu tot!

Hassan a trimis atunci la Allah o gașcă de turiști străini. Intenția a fost una bună, dar rezultatul n-a fost deloc apreciat de colegii lui pe motiv că-i eșuase sinuciderea. Un atentat sinucigaș fără sinucidere e ca o cămilă cu o singură cocoașă, adică un dromader, deci cu totul altceva. Și-a distrus atunci mare parte din față, bărbie și gît. Și-a ars părul, brațele și și-a pierdut un testicul. Dar cel mai mult și mai mult i-a fost afectat orgoliul. Și-a risipit atunci orice urmă de credibilitate, devenind inutil și trist. Singura lui consolare era că cicatricile care-i brăzdau chipul vor servi drept avertisment celor neimplicați cu tot sufletul în meseria lor, fie că era una de înclinație jihadistă sau nu.

Avertismentul și pușca! Am ajuns mai rău ca el, dar despre asta va trebui să scriu altă dată, că acum trebuie să mă duc să spăl mașina-capcană înainte să plece în misiune. Cică trebuie curățată interior-exterior. De parcă ar mai conta cum arată o mașină care urmează să fie auncată în aer! Ăstora din conducere nu le pasă decît de aparențe.

Hai, Allahu-ak-baftă și mai vorbim și altă dată!

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *