Interstellar (2014) – Dragoste în vremea timpului relativ

“Do not go gentle into that good night, 
Old age should burn and rage at close of day; 
Rage, rage against the dying of the light.”
Dylan Thomas
Interstellar e genul de film pe care l-aș vedea la cinema chiar și cu sala plină, și nu doar alături de mîna oameni care sînt de obicei la film duminică dimineața la ora 11, cînd îmi place mie să merg. O dată pentru că e SF și pentu că Nolan face numai lucruri bune. Apoi, pentru că am crezut că Anne Hathaway o să vrea să întreacă prestația Sandrei Bullock din Gravity și o s-o văd și pe ea plutind semi-dezbrăcată prin aer. Spoiler: acest film conține zero scene de nuditate.
Filmul durează aproape trei ore, dar nu irosește nici măcar un minut cu inutilități. Cel puțin așa pare că face pînă la finalul siropos pe care eu, personal, aș fi preferat să-l văd pe podeaua sălii de montaj. Poate pentru că subiectul filmului are de-a face cu relativitatea timpului, cele trei ore trec diferit, trec lent și firesc, pe nesimțite, ca o moarte din cauze naturale, fără să fie agasante ca în alte cazuri.

Situația e relativ simplă: într-un viitor probabil, de civilizația umană se alege praful. La propriu. Un virus distruge toate culturile și strică aerul și salvarea poate veni doar din alte galaxii cu planete locuibile pe care rasa umană ar putea să se reorganizeze, planete către care există mai nou o scurtătură sub formă de gaură de vierme, pe stînga, imediat după Saturn, gaură care a fost pusă acolo de un Dumnezeu pandimensional, o ființă supremă care îți dă un corp ceresc cu o densitate infinită, dar nu îți bagă în straiță și ecuația prin care gravitația poate fi modificată în scopul salvării umanității.

Așa că soluția vine din partea unui echipaj de oameni de știință foarte atrăgători. Planul A e să se caute o planetă locuibilă și între timp (relativ) să se găsească formula matematică prin care să se poată reloca planeta sau ceva rahat de genul ăsta. Planul B e ca naveta Planului A să conțină o mică Arcă a lui Noe umană prin care umanitatea să o ia de la zero prin alte părți ale universului. Ambele planuri bune, dar care nu iau în considerare egoismul imanent omului și nici faptul că spiritul de conservare primează asupra oricărei presupuse superiorități morale a altruismului. Pe scurt: oamenii sînt de rahat.

Inutil de precizat, planul care funcționează cel mai bine e Planul D(eus ex Machina), un plan bazat pe improvizație și noroc, singurele care dau rezultate în situații în care vizita ta de o oră pe o planetă aflată periculos de aproape de gaura neagră înseamnă șapte ani de Tibet pentru amărîții de pe Terra care așteaptă să le vină salvarea din ceruri. Din cîte am înțeles, partea de S. din acest S.F. e cît se poate de plauzibilă. Pentru mine a fost chiar încîntătoare. Trebuia să fie bine pusă la punct, din moment ce mare parte din spectaculozitate și dramă se sprijină pe tinereațea fără bătrînețe a unui cowboy spațial care ajunge să-și vadă copiii mai bătrîni decît el. Nu caut nod în papură, deci n-o să zic nimic de faptul că nava a plecat de pe o planetă cu gravitație mai mare decît Terra mult mai ușor decît a plecat de pe Terra, unde primise în ajutor o rachetă ca să decoleze.

Dar nu partea științifică m-a deranjat, oricît ar fi fost de fantastică, ci partea romantică. Exact, filmul e fucking ridicol la capitolul ăsta, dar e de un ridicol subtil, greu observabil. Cu toate astea, e atît de siropos că e ca și cum The Notebook ar fi fost refăcut cu vampirii din Twilight. Să mă explic: există o scenă în care personajul lui Anne Hathaway, un fucking om de știință, încearcă să covingă alți fucking oameni de știință că decizia pe care urmează să o ia poate avea ca argument principal dragostea. Pentru că, spune ea, și aici parafrazez puțin discursul ei halucinant, dragostea ar putea fi artefactul unei manifestări cvintidimensionale, fiind o forță inexplicabilă care transcende și spațiu și timp. Și logică, aș fi adăugat eu, dar știu că nu-i ok să urli de nebun la un ecran colorat.

I shit you not, morala filmului e că cea mai puternică forță din univers e dragostea. La naiba cu gravitația care poate să-și facă de cap prin continuumul spațio-temporal, dragostea e cea care contează. Ea o să ne alimenteze rachetele cu care o să explorăm universul. Ea e vîntul de sub aripile noastre. Ea asigură cele mai multe vînzări din bilete.

Dacă puteți face abstracție de sentimentalismele astea ieftine, filmul e fantastic, ba chiar științifico-fantastic, de vreme ce nici Neil deGrasse Tyson nu i-a găsit prea multe bube. E un deliciu vizual cu o premisă interesantă, decorată elegant și inteligent. Nici nu mai are rost să spun dacă mi-a plăcut sau nu. Totul e relativ.

. . .
  . .
    .

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.