Incontestabila virtute a ignoranței (prima parte)

Marin s-a făcut cioban pentru că așa a vrut el. Pentru unii oameni e atît de simplu. Își aleg o țintă ușor accesibilă, o ating și apoi se scufundă în confortul îndeplinirii ei ritualice și repetitive, fără a mai fi vreodată deranjați de alte tulburări interioare. Unii ar putea numi asta o incontestabilă virtute a ignoranței, alții poate că n-ar cunoaște exact semnificația cuvîntului virtute, alții poate că nu înțeleg de ce oile trebuie plimbate sezonier și nu pot fi exploatate în crescătorii, ca porcii sau găinile sau roșiile acelea fără gust. Cert este că fericirea vine din lucruri simple, iar pe lumea asta puține lucruri sînt mai simple decît păstoritul oilor. Chiar și un cîine poate fi antrenat s-o facă; în occident s-au văzut astfel de cazuri.

Desigur, meseria de cioban implică un anume nivel de pregătire, de exemplu să poți să numeri pînă la douăzeci fără să trebuiască să te descalți, dar în privința asta Marin era deja supracalificat. Putea încă de la vîrsta de nouă ani să își lege singur șireturile de la cizmele de gumă, dar și să stea nemișcat și negîndit cu orele, în special în timpul orelor de matematică, limba romînă, geografie și restul.

Ciobănia mai implică, printre altele, și acceptarea unei moșteniri culturale, a unui fel anume de-a fi și de a gîndi, a unui stil de viață minimalist și autosuficient, dar și a faptului că trebuie să porți tot timpul un clop lunguieț care nu îți acoperă urechile, doar creștetul capului, și e la fel de eficient împotriva frigului ca o brișcă ruginită împotriva unei haite de lupi flămînzi. Dar, dacă Marin ar fi fost genul de om pe care să-l preocupe astfel de detalii, ar fi fost incompatibil cu păstoritul oilor și eu nu v-aș fi povestit despre el acum.

– Măi Marinică, ce vrei să te faci tu cînd o să fii mare? îl întrebau adesea rudele sau vecinii

– Cioban la oi, zicea Marin cu toată mîndria pe care o poate genera un puțoi de 4-5 ani.

– Da’ de ce vrei tu să fii cioban la oi, hă? continua interogatoriul. Unii oameni par foarte interesați de motivațiile preșcolarilor, nu-mi dau seama de ce.

– Pentru că oile nu se descurcă singure, venea invariabil răspunsul.

După regulamentarele “Vaaaai, ce drăguț!” și “Ce copil sensibil!” și alte complimente, răsărea de cele mai multe ori întrebarea aceea nelipsită din repertoriul oamenilor neînzestrați intelectual: “Da’ pe cine iubești tu mai mult, pe mami sau pe tati?”. Evident, oamenii care pun astfel de întrebări nu știu cum funcționează sentimentele și nici nu își pot închipui că poți iubi în egală măsură doi părinți pe care-i urăști.

E lesne de imaginat că părinții nu l-au susținut pe Marin, ba chiar i-au catalogat ambiția drept prostească, deși niciodată de față cu el. Se pare că acel modest “orice ar fi, sănătos să fie” din perioada sarcinii include de prea puține ori și alegerile profesionale sau personale ale copilului gata născut. După un timp, părinților nu le mai convine ca odrasla lor să fie orice. Vor ca ea să fie cineva. Să-i zicem “reorientare parentală post-partum” și să trecem mai departe.

Părinților lui Marin, a căror orientare în viață se face întotdeauna în funcție de ce spune nordul busolei sociale, adică gura lumii, li se părea că băiatul lor nu țintește destul de sus. L-ar fi preferat într-un domeniu mai prestigios sau măcar mai bănos, poștaș sau poate chiar conductor de tren. Uneori îndrăzneau să și-l imagineze vameș, dar nu-și permiteau s-o spună cu voce tare la lumina zilei, doar noaptea, pe sub așternuturi, cînd uitau de ei înșiși, excitați și bine alcoolizați cu bere la PET.

Cînd Marin le-a pomenit părinților despre dorința lui de a se face cioban, prima dată cînd a vorbit cu ei la modul serios despre asta, maică-sa și-a dat ochii peste cap atît de puternic încît și-a lezat un nerv optic. Asta în timp ce taică-său calcula în minte cît de greu ar fi din punct de vedere financiar să întrețină încă un copil. Unul normal, dacă îi ajuta Dumnezeu, căci Marin părea iremediabil compromis. După un calcul rapid, a ajuns la concluzia că un al doilea copil i-ar știrbi serios din timpul alocat pasiunilor sale: înjuratul fotbaliștilor ce alergau prin televizor, spionatul vecinilor și criticatul oricărui lucru pe care-l făcea nevastă-sa.

Cu timpul, cei doi s-au resemnat, mai ales după ce au descoperit că “Manager în gestiunea ovinelor” sună infinit mai bine decît “cioban la oi”. După cum puteți lesne observa, unii oameni au o concepție total greșită asupra noțiunii de infinit.

Singura lor condiție pentru a întreține chiar și la nivel teoretic ideea eventualității unei posibile întîmplătoare ciobanizări a fiului lor, o condiție non-negociabilă și non-disputabilă, a fost ca Marin să nu-și neglijeze traseul academic și să fie în rînd cu lumea în ceea ce privește educația, adică să termine cel puțin șase clase. Preferabil opt, dar opt clase diferite, că nu se consideră că ai opt clase dacă ai făcut-o pe a șasea de trei ori la rînd.

– Dacă nu termini școala, te termină ea pe tine! obișnuia să-i spună maică-sa de fiecare dată cînd se punea în discuție educația copilului, teribil de mîndră de jocul de cuvinte pe care-l scornise. În fond, ea era intelectuala familiei, terminase chiar și liceul.

Marin s-a achitat cu succes de această sarcină, dar din mai multe încercări. Repetiția este, în fond, mama învățăturii, deci nu știu de ce este o rușine pentru unii copii să admită că au rămas repetenți. Cu opt clase terminate și la mai puțin de doi ani distanță de vîrsta majoratului, Marin era pregătit. Din păcate, pe malul mării, unde locuiau ei, stînile erau practic inexistente.

(va urma)
—–

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *