În oglindă

Mâncam din sandwichul rece uitându-mă la un film și, pentru că Dobby dormea la mine în poală, dar și pentru că fusesem prea leneș să iau o farfurie, îi umplusem blănița cu firimituri. În părul lui negru și des, ciufulit și mirosind a loțiune de curățat bebeluși, resturile de pâine descriau o serie de constelații necunoscute.

S-a trezit în momentul în care m-am apucat să-i scutur astrele făinoase din cerul blănii și mi-a părut rău că l-am deranjat. L-am îmbiat cu jucării, l-am scărpinat pe burtă și l-am lăsat să mă muște de degete până când a început să se arate pe deplin împăcat cu felul în care se desfășuraseră lucrurile. Nici viața de câine nu mai e ce-a fost. Nu c-aș avea de ce să mă plâng. Sunt la fel de răsfățat precum Dobby. Dimineața, când unii sunt deja sătui de muncă, eu mă joc cu câinele și mă uit la filme.

Pe covorul alb, firimiturile deveniseră invizibile. Le-am lăsat acolo.

După ce Dobby a adormit sub masa din sufragerie, extenuat de lupta intensă pe care o purtase împotriva franjurilor, m-am dus în baie să mă spăl pe dinți. Prefer să o fac după ce mănânc, nu înainte. Mi se pare firesc, nu intru în detalii.

Nu purtam ochelarii fără de care nu îmi văd nici măcar lungul nasului și nici nu sunt genul de om care să se studieze prea atent în oglindă, dar mi s-a părut că cel din fața mea s-a spălat pe dinți cu o secundă sau două în plus față de mine. Eu-ul din oglindă reacționa aparent întârziat, ca un telefon vechi ce răspunde greu la comenzi. Am pus halucinația pe seama oboselii. Dormisem puțin și prost, Dobby trezindu-mă de mai multe ori cu schelălăielile lui anemice, ba pentru că dorea să-și facă treburile și nu putea ieși din coșulețul în care-l sechestram noaptea, ba pentru că avea chef de joacă, ba pentru că nu știa mai multe.

A doua zi, eu-ul din oglindă a continuat să se spele energic pe dinți zece secunde bune după ce eu m-am oprit. A făcut-o privindu-mă lung în ochi, ca la un concurs în care primul care clipește pierde. A lăsat periuța pe marginea chiuvetei, în dreptul celei așezate de mine acolo cu puțin mai devreme, după care și-a reluat sarcina de a-mi duplica fidel fiecare mișcare.

În ciuda unei panici evident justificabile, am apucat să observ că, înainte de-a se sincroniza complet cu mine, celălalt eu mi-a aruncat o privire acuzatoare, una prin care voia parcă să-mi transmită că e dezamăgit de mine. Motivul, m-am gândit eu atunci, nu putea fi decât unul singur: nu-mi periasem destul dinții. Dar peria electrică e mai eficientă decât cea manuală. Cele două minute proverbiale dedicate periajului pot fi reduse la unul dacă tehnologia îți permite. Ar fi trebuit să știe asta pentru că și eu știam asta. Nu avea motive să fie supărat.

Cu toate acestea, în zilele următoare a continuat să se delimiteze din ce în ce mai mult de rutina mea matinală. Pe dinți se spăla mai îndelung și mai minuțios decât o făcusem eu vreodată. Folosea ață dentară și apă de gură în ciuda faptului că eu nu aveam așa ceva în casă. Se pieptăna diferit; eu nu mă pieptănam deloc. Se dădea cu cremă pe față și pe corp. Se însiropa generos cu apă de toaletă. Bănuiesc că și dușurile le făcea mai des decât mine, folosind produse superioare calitativ, adică mai scumpe. În general, părea mai îngrijit. N-aveam cum să confirm asta, din păcate, oglinda din baie era singura în care îl puteam vedea. În toate celelalte, eu eram eu.

Eram curios cât de mult se poate îndepărta de mine așa că l-am testat. M-am dus în baie cu Dobby. Dobby e un Teacup Yorkshire Terrier, un câine ce pare obținut din împerecherea unei veverițe cu un ghem de scame din buric. Pe cât e de mic, pe atât e de simpatic. Câinele din oglindă era mai mare decât al meu. Nu cu mult și nu într-un fel evident, dar era mai mare. Posibil să fi fost hrănit cu mâncare gătită, nu crănțănele. Dieta variată îi făcuse blana mai lucioasă. Eram gelos. Nu știu dacă pe el sau pe câine, dar eram. Nu m-ar fi mirat nici să-l fi văzut cu un alt câine, unul mai potrivit pretențiilor lui.

După vreo trei luni, eu-ul meu divergent mi se prezenta în oglindă în haine diferite. Erau mai curate decât ale mele, mai noi. Până și șosetele îi păreau călcate. Arăta ca unul din afaceriștii pe care îi vezi prin revistele de business, unul care vrea să pară serios și relaxat în același timp.

Uneori trebuia să depun eforturi intense ca să-mi reamintesc că cel din oglindă eram tot eu. Atât că eram un eu îmbunătățit. Eram cea mai bună variantă a mea. Cel mai bun eu posibil. Îl uram pe eu-ul din oglindă. Îl uram pentru că reprezenta tot ce nu eram și nu reușisem să devin. Omul din oglindă era apogeul sinelui meu. Iar eu, o variantă diluată a lui.

Se întâmpla în unele zile să mă simt vulnerabil, să nu găsesc în mine tăria să mă confrunt cu acel eu fantezist, dar posibil, pe care ajunsesem să-l disprețuiesc, așa că evitam cu totul să intru în baie. Alteori, el era cel care mă ocolea pe mine. Ieșea scârbit din baia lui, deși era evident că nu își terminase ritualurile cosmetice.

Am lăsat oglinda să se umple de praf și stropi de pastă de dinți, stropi care nu regăseau și pe partea lui, doar pe a mea, pentru că el era mai curat, mai harnic, mai atent la toate chestiile astea. Abia îl mai vedeam prin stratul de mizerie, puncte și crăpături negre pe care l-am încurajat să se depună între noi.

Într-un final, a dispărut cu totul. Ușurat, am instalat o altă oglindă.

În aceasta, eu-ul din oglindă se spăla pe dinți mai puțin decât mine. Am început să-l urăsc și pe el.

3 thoughts on “În oglindă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.