Hoții de cărți

Printre cele mai furate cărți din librăriile din România anului 2014, conform unui studiu condus de Humanitas în mai puțin de o duzină din unitățile sale, se află și cartea Andreei Esca, “Ce-am făcut când am tăcut”. Motivul pentru care volumul știristei preferate a țării se află în top e simplu: lumea vrea să afle ce are ea de zis, dar nu ar da doi bani pe opiniile ei. La propriu, pentru că știm că la figurat nu e chiar așa.

Hoții avizi de literatură sînt, cel mai probabil, oameni obișnuiți cu privitul neîngrădit al știrilor, acolo unde Andreea livrează gratis informațiile zilei, precum și viralul cu animăluțe simpatice de după pauză. Sau cel puțin așa pare – că e gratuit – pentru cei care uită de costul abonamentului lunar. Astfel, oamenii respectivi se așteaptă ca și buletinul scris de informații personale să le fie la fel de accesibil. Și, cînd descoperă că nu e, găsesc soluții alternative pentru a avea parte de carte.

Un alt motiv ar putea fi curiozitatea. Unora nu le vine să creadă că o femeie ar putea să tacă destul timp cît să facă și alte lucruri interesante. Aceștia sînt misoginii care fură cărțile doar pentru că nu vor ca o femeie care cîștigă mai mulți bani decît ei să cîștige și mai mulți bani decît ei. E posibil să existe și astfel de oameni, deși e la fel de posibil ca acele cărți să fie furate de tot felul de săraci cu inima de aur pentru a fi făcute cadou.

O altă posibilitate e să-i fi furat Busu cărțile, de ciudă că e mereu în coada calupului de știri și intră filmul serii peste el înainte să apuce să-și spună toate glumele. Dar nici asta nu e o ipoteză viabilă, pentru că ținutele lui Busu nu-i permit să fie destul de discret pentru a subtiliza nici măcar o măslină grecească dintr-un supermarket prin care trece o paradă de-a lui Mazăre în timpul cumpărăturilor dinainte de Crăciun. Una din paradele alea bune, mai vechi și mai pline de zvîc, de pe vremurile în care Răducu făcea excursii în Brazilia și Madagascar, nu în beciurile domnești ale DNA.

Indiferent de motiv, mi se pare interesant că se fură cărți. Că nu prea auzi de alte situații în care setea de cultură s-a potolit prin căi ilicite. Nu există oameni care să intre prin efracție în muzeul de istorie naturală. Nu găsești pe torenți piese de teatru autohtone downloadabile în format 1080p. Nu trebuie să cunoști persoane dubioase cu care să vorbești codat pentru a face rost de locuri bune în loja operei. În schimb, se fură cartea Andreei Esca. Al cărei titlu nici măcar nu e retoric, că lipsește semnul de întrebare, astfel că pare mai mult un fel de raport de activitate pe care îl prezintă noului său șef, un fel de “Uite ce am mai lucrat eu în timp ce nu citeam de pe prompter”. Nu înțeleg de ce ai fura așa ceva, în condițiile în care poți fura opere mult mai valoroase, ceva de Mircea Cărtărescu sau “Suge-o Ramona!”.

Din păcate, cleptomania asta culturală nu se oprește aici. În Bistrița, chiar în oraș, s-au furat aproape toate cărțile din bibliotecile stradale instalate cu cîteva luni în urmă. Rafturile care gemeau de cărți în primăvară sînt acum acoperite doar de ziare, ca prînzul trist al unui lucrător în construcții, pentru că localnicii au interpretat defectuos noțiunea de “împrumut”. Într-o traducere mai simplistă: au furat lucruri de care oricum puteau beneficia gratuit. Toți, nu doar cîțiva. Echivalentul literar al pescuitului sportiv (iei cartea, o citești, îți faci o poză cu ea, te lauzi pe Facebook că ai citit, o pui înapoi) nu a avut succes printre cititorii bistrițeni, care au refuzat să elibereze captura și au preferat să și-o etaleze drept trofeu în bibliotecile personale.

Adevărul, vorba lui Fox Mulder, e dincolo de noi. Poate că hoții de cărți au manifestat un soi nou de egosim, unul predominant literar, un egosim care te constrînge să te bucuri singur de cele citite. Poate că au avut nevoie de o dovadă că au lecturat respectivele cărți, exact așa cum ai nevoie de o chitanță atunci cînd faci o plată, pentru un plus de legitimitate. Poate că, pur și simplu, nu au știut ce sînt acele cabine telefonice ciudate și s-au gîndit că funcționează pe principiul bufetului suedez, un all you can read din care te înfrupți după voia inimii. Poate că privatizarea acestui bun colectiv s-a făcut din inerție. Poate că habar n-am despre ce vorbesc, pentru că atunci cînd am furat eu o carte am avut un motiv foarte bun.

Era o muncă de zilier pe care o făceam noaptea (știu, sînt un tip plin de contradicții). Trebuia să ajut la instalarea și dezinstalarea unui tîrg de cărți într-un mall, nu contează care, unde și cînd. Rafturile erau metalice, ca niște schele cu să care îți construiești o educație (ha!), și mi-am zdrelit mîinile cărîndu-le și montîndu-le. Nu mă deranja munca fizică, dar nici n-am fost avertizat că va fi atît de greu. Mi-am forțat spinarea și voința în noaptea aia și eram încordat în multe sensuri, nu toate bune.

Cărțile erau aruncate de-a valma în cutii de carton care abia se mai țineau și nu de puține ori a trebuit să le vărsăm dintr-o cutie în alta ca pe niște biscuiți vrac. Spre dimineață eram rupt de oboseală și măcinat de oftică. Era o lipsă maximă de respect ce se întîmpla cu acele cărți. Săracele nu meritau o asemenea soartă. Multe dintre ele se jerpeliseră atît de tare pe drum că nu le-ar fi luat nimeni acasă. Au și cărțile maidanezii lor, se pare. Pe una din ele am ascuns-o după un tomberon, cînd nu era nimeni atent, și am dus-o acasă. Am ținut-o cu o mînă pe sub hanorac cînd am plecat, dimineața, și n-a observat nimeni. Asta se întîmpla în urmă cu mai bine de patru ani. Acum e în mîini bune, abia aștept s-o citesc.

Poza e de aici

—–

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *