Godzilla (2014) – prima venire a mesianicului reptilian

Avertisment: Acest articol conține o gașcă de spoilere, și nu de genul care se pun pe mașină!

Pe de o parte, Pacific Rim are bătălii mult mai epice și nu insistă prea mult pe drama umană, adică nu distribuie într-un rol secundar un nume mare, gen șemecherul ăla din Breaking Bad pe care-l arată în jumătate de trailer, doar ca să-l omoare în primul act și să-l chinuie degeaba cu moartea inutilă a soției sale și al cărui singur scop în film să fie lansarea ipotezei conform căreia sunetele alea sunt un fel de comunicare între ființe necunoscute. Mai ales că se consumă jumătate de oră pentru a se clădi o ipoteză cît mai plauzibilă pentru existență unui monstru uriaș mîncător de radiații. Domnilor scenariști de la Hollywood, dacă citiți asta, trebuie să vă spun că nobody fucking cares de unde apar monstruozitățile alea imense și care-i rezonul lor d’etre, lumea a dat bani să vadă godzille cum de bat cu mothre și cum dărîmă clădiri și poduri. Se pare că nu te poți numi un monstru respectabil dacă nu distrugi un pod mega-cunoscut, preferabil Golden Gate.

Pe de altă parte, Godzilla n-are parte de mostrele de actorie absolut rizibilă din Pacific Rim, dar are alte găuri. De exemplu, cel puțin cinci situații în care un monstru uriaș îi urlă în față personajului principal sau numai se uită curios la el sau îi face cu ochiul conspirativ ca să-i dea de înțeles că sunt de aceeași parte. Prea mult face-to-face între bestie gigantică și om minuscul.

Ca să nu mai zic de personajul lui Ken Wattanabe, care-i acolo numai să privească buimac în zare și să emită concluzii evidente pe un ton mega grav: godzilla vînează! lasă-i să se bată! ăia doi se împerecheză! godzilla o să ne salveze pe toți! am fost distribuit în rolul ăsta doar că era nevoie de un japonez într-un film despre un monstru tradițional japonez!

Și apropo de asta cu salvatul tuturor, habar n-aveam că gojira e echivalentul reptilian al lui mesia, dar m-am prins pe parcurs. Merge pe apă (mai mult înoată la suprafață), apare de nicăieri (concepție imaculat-reptiliană) și se sacrifică pentru toți oamenii (așa cum face orice sopîrlă altruisă chitită pe un martiriu onorabil). După care învie și pleacă să domnească liniștită în împărăția apelor. Ca și în cazul lui Iisus, și existența godzillei e pusă la îndoială de mulți tomi necredincioși. Paralelele sunt mai mult decît evidente – godzilla e acel dumnezeu reptilian care are grijă de turma lui și o ocrotește atunci cînd e atacată de forțe satanice care nu vor decît să se reproducă.

Printre toate neajunsurile enumerate mai sus, filmul are și niște părți superbe: unele scene de bătaie care sunt doar sugerate, arătate puțin pe un monitor tv sau printr-o ușă care tocmai se închide, prafuri și pulberi destul de convingătoare atunci cînd orașul e distrus, pe Brian Cranston, chiar dacă moare destul de timpuriu, cadrul cu parașutiștii trecînd printre nori și fum, faptul că dinozaurul radioactiv leșină imediat după ce leșină eroul nostru (sigur la mijloc e ceva care vrea să spună că depine de noi să salvăm lumea, ceva subtilitate de-a regizorului mai mult ca sigur).

Nu-mi place în schimb că scenariștii nu au părut să manifeste prea mult respect față de legile fizicii, adică după ce un puls electro-megnetic a prăjit toată aparatura electronică din oraș, adică tot ce înseamnă bec, toaster sau încărcător de iphone, după bătălie toate becurile se aprind ca după o banală pană de curent, chiar și pe podul distrus parțial mai devreme.

Ah, și era să uit, o altă asemănare între Godzilla și Pacific Rim, amîndouă sunt niște filme foarte proaste care arată bine și abia aștept să le văd încă o dată.
. . .
  . .
    .

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.