Plimbându-l pe Dobby – 29 octombrie

Plouă mărunt și rece. Toamna a ajuns în punctul în care nu-ți mai vine să-i faci poze pretins artistice, pe care să le filtrezi și să le postezi mândru pe Instagram, făcând abuz de haștaguri și de limba engleză. Bate un vânt rece și tăios, cu vag miros de zăpadă, care mă face să mă gândesc la oamenii peșterilor și la modurile creative în care trebuiau să se ferească de frig. Cred că, pe lângă focul recent descoperit și blănurile de animale, îi ajuta mult și faptul că mureau des și devreme, ceea ce îi scutea de multe neplăceri. Nu-ți bați capul cu planuri pe termen lung când nu știi dacă prinzi ziua de mâine nemâncat de tigrul cu dinți cât sabia.

Mă întreb, trecând peste detaliile legate de frig, ce făceau oamenii peșterilor atunci când se certau între ei și îi poseda pofta de trântit ușa. Nu se inventase încă balamaua (evident, nici ușa) și e puțin probabil să fi putut să izbească bolovanul uriaș sau crengile uscate pe care le țineau pe post de protecție împotriva elementelor perturbatoare. N-ar fi fost nici pe departe la fel de satisfăcător. E posibil ca impulsul izbitului ușii să fi apărut doar deodată cu inventarea ușii. Oamenii peșterilor, cuprinși de nerv și spume, spărgeau, cel mai probabil, vase rudimentare de lut și aruncau cu uneltele de os și piatră de toți pereții peșterii. În sprijinul acestei teorii vin majoritatea artifactelor pe care arheologii le descoperă mereu sparte de zeci de cioburi și ciobulețe și împrăștiate pe o suprafață de mulți metri pătrați.

Azi noapte s-a schimbat ora, generând eternele dezbateri despre cum dormim mai mult sau mai puțin și aceleași glume despre ceasuri furate. Le-am auzit de un milion de ori, într-un milion de variații. N-au fost niciodată amuzante și nu sunt amuzante nici a milioana oară când le auzi sau citești. Uneori, oameni se încăpățânează să nu-ți ofere nici un motiv să le dorești să dăinuiască prea mult pe acest pământ.

L-am scos pe Dobby pe acoperișul blocului, să-și facă nevoile, la ora șapte, fostă opt. Mii de păsări negre migrau gălăgioase pe deasupra orașului, parcă ocărindu-i chiriile exorbitante și ghenele mizere. Se uita lung după ele, neînțelegându-le glasul. Eu mă uitam lung după ele, neînțelegând de ce nu sunt mai organizate și de ce nu zboară în clasiva formație în V, așa cum am văzut eu că fac păsările în toate desenele făcute de copii mici.

Dobby arată teribil de simpatic în gecuța lui gri. Zici că-i un licean pus pe șotii, un pungaș, un bandit, un pierde-vară. E prea rece să-l plimb dezbrăcat. Rasa lui de terrieri e sensibilă la frig. Iar eu am devenit sensibil la tot ce face și ce vrea. La cele nici trei kilograme ale lui, trebuie să transmită multe prin atitudine, dacă prin gabarit nu impresionează. Haina îl ajută mult în direcția asta.

Inițial, nu mi-am dorit câine. O lună mai târziu, mă uitam la el și mă gândeam că, de acum încolo, voi avea întotdeauna câine. Am pățit așa și cu alte lucruri.

Dobby trebuie scos de trei ori pe zi, că doar atâta autonomie are vezica lui, șase-opt ore, cât bateria de iPhone. Dimineața, pe bloc, își face treburile și îl aduc rapid în casă, că n-am dispoziția necesară pentru stat pe gânduri. La prânz și seara, când facem trasee mai lungi prin oraș, am destul răgaz să meditez la subiecte din categoria ‘Diverse’. De exemplu, azi m-am gândit la cum a apărut înotul sincron.

Înotul sincron a fost descoperit, îmi imaginez eu fără să mișc măcar un deget în direcția unei cercetări corecte, când un membru al pazei de coastă engleze a fost trimis să salveze niște oameni al căror vas naufragiase. Omul i-a văzut pe toți acei nefericiți zbătându-se în apă într-un mod similar și i s-a părut că există ceva incredibil de poetic și de frumos în imaginea unor oameni care se chinuie în același fel. După ce n-a reușit să-i salveze, hipnotizat de frumusețea înecării lor simultane, și-a zis că trebuie să existe o modalitate prin care să vadă iar acest spectacol, preferabil în condiții de siguranță sporite. Și așa a apărut înotul sincron.

Apropo de oameni care fac același lucru în același fel, se zice că nu există doi fulgi de nea identici. Fiecare e unic și irepetabil și extraordinar și nemaipomenit. Se mai zice și că oamenii sunt ca fulgii de nea. Mai puțin gemenii și tripleții și cei care seamănă foarte bine cu cineva cunoscut. Nu există, aș putea completa, nici două zacuști identice, așa că la fel de bine ai putea spune că oamenii sunt ca zacuștile. Unii au ciuperci, alții nu. Și dacă tot am ajuns să pomenesc de mâncare, trebuie să menționez și că nu există nici două borcane de murături identice. Deci, în concluzie, poți spune și că oamenii sunt ca murăturile: niște acrituri, dintre care numai unele sunt pe gustul tău.

Încă nu-i ora șase și e deja întuneric. În continuare, plouă rece și bate vântul. Presimt că plimbarea de seară o să fie una scurtă. Nevoia de mișcare o să i-o satisfac alergându-l prin casă, cu mingea aia albastră de cauciuc care îi place atât de mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *