Declarație de dragoste unei necunoscute

Ești deprimant de frumoasă. Știu că sună oximoronic, dar te rog să mă crezi că asemenea alăturare de cuvinte chiar este posibilă. Deprimant pentru mine, că mă gîndesc că din privința ta e ok să fii frumoasă. Spun deprimantpentru că e puțin probabil ca în infinita sa vastitate universul să fi repetat o așa ispravă estetică ca tine. Nu-s tocmai un as în matematică dar cred că în acest caz pot obține personal o derogare de la legea probabilităților. Așa cum Carlsberg e probabil cea mai bună bere din lume, probabil că tu ești cel mai desăvîrșit exemplar feminin pe care am avut norocul să-mi cobor ochii. Nu merg atît de departe încît să spun că Dumnezeu a dat cu matrița de pămînt și a sfărîmat-o în mii de cioburi sexi după ce te-a făcut pe tine, spun doar că e improbabil ca din cele șapte miliarde de suflete cîte aglomerează planeta să existe altul care să-mi stîrnească atîta tristețe și dezolare prin perfecțiunea sa. Deși nu sufletul e cel pe care l-am observat prima dată la tine. Îmi pare rău pentru asta, dar omul e o ființă superficială prin definiție și, din păcate, și eu sunt doar un om. Deocamdată.
Frumusețea ta mă doboară psihic. Mă reduce la un nucleu concentrat de frustrări și vise imposibile. De la părul blond în care parcă s-au împletit razele celui mai candid soare primăvăratic și pînă la dinții de un alb nepămîntean, aliniați cuminte ca un alai de îngeri angajați să-mi trîmbițeze intrarea în rai, oricare detaliu al ființei tale mă întristează profund. Gura ta e un rai din care nici un șarpe nu m-ar putea păcăli să plec, chiar dacă șederea în el mi-ar fi un constant infern, un purgatoriu perpetuu. Aș putea să-mi irosesc tinerețea doar complimentându-ți ochii, lobii urechilor sau fruntea ușor delfinică. Curbura maxilarului sau expresivitatea buzelor. Pomeții sau puntea nazală. Aș strica multiple veșnicii scriind ode diferitelor tale detalii anatomice și asta fără să cobor mai jos de gît. Pentru tine aș rescrie semnificația platonicului, aș da un sens nou naivității acelui donchihotesc sincer, ahtiat după favorurile unei dulcinee irepetabile, pentru tine aș fi un ulise cu GPS care n-ar rătăci nici 20 de secunde departe de tine, aș transcende planul acesta existențial și aș împături multiversul astfel încît în fiecare realitate paralelă să ne suprapunem destinele, aș manipula legile fizicii, ale logicii și ale bunului simț astfel încît fiecare fibră a existenței să conspire la fericirea noastră. Aș minți mult să te țin lîngă mine, obscen de mult (vezi mai sus).
Brusc, adică de cînd te-am văzut, înțeleg despre ce tot vorbesc poeții în obscurele lor rime albe, înțeleg cîntecele de dragoste, înțeleg rostul lumînărilor parfumate și al petalelor de trandafir și al curățeniei în general. Înțeleg poveștile de dragoste cu vampiri și parcă sunt și mai indulgent față de maidanezi și țigani. Mă faci să vreau să fiu un om mai bun, aproape împotriva voinței mele. Ai un efect electrizant asupra mea, e ca o vrajă la care sunt mai mult decît bucuros să fiu complice. Timpul parcă stă în loc atunci cînd mă privești și, pentru o clipă, vorba adolescenților din The Perks of being a wallflower, mă simt infinit. Mă simt ubicuu și atemporal și uit cît de mult mă înspăimîntă moartea și neființa. Cînd îmi zîmbești parcă știu sensul și existenței și rațiunea firii și, spolier alert, pot spune sigur că nu e 42. Scopul vieții e să ai un scop în viață. Scopul meu ești tu, tocmai am realizat asta, între a șaptea și a opta bere, prin fumul dens și muzica retro-chic.  
Sunt aproape sigur că nu alcoolul e responsabil pentru gîndurile astea, deși m-am mai păcălit eu și cu alte ocazii.
Nu te cunosc, dar îmi pare că te știu de cînd lumea. Te-ai născut în secolul greșit. Finețea ta ar fi fost mult mai potrivită învelită într-o rochie puternic dantelată, cu volănașe (sper că am folosit corect cuvîntul), mutrișoara ta sfioasă fiind ascunsă parțial în spatele unui evantai în culori pastel. Tatăl tău ar fi fost al naibii de sever din cauza pregătirii lui militare, iar mama ta, casnică desigur, m-ar fi plăcut din prima. Întotdeauna am avut succes la mame. Îți scriu astea doar pentru că știu că n-ai avea răbdare să mă asculți, ai lucruri mai bune de făcut, lucruri importante și îndeletniciri superioare, cerebrale. Îți scriu astea pentru că mi-ar lua prea mult să ți le spun, sau mi-ar fi greu, tocmai din cauza berilor pomenite anterior. Îți scriu pentru că scrisul rămîne, în timp ce vorbele zboară. Îți scriu pentru că atîta știu.
De fiecare dată cînd te apropii de mine mi se împăienjenesc sinapsele și nu reușesc să mă gîndesc la altceva decît la cum aș lăsa poruncă prin testament să fiu îngropat în decolteul tău. Singurele două cuvinte pe care le pot îngăima sunt tocmai cele pe care ți le-aș repeta la infinit:
-Înc-o bere!
. . .
. .
.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.