Dead Man Down (2013) – Frumosul și Bestia

Dom’le, nici thrillerele nu se mai fac ca pe vremuri. Nu mai ai tu cowboy-ul acela atît de singuratic că nu are nici măcar un un nume, dar care caută să facă dreptate cu orice preț, nu mai ai răzbunări furioase tranșate din pistol, nu mai ai confruntări mano-a-mano, nu mai ai simplitatea unui pac-pac onest care să nu caute să pară mai ‘telectual decît este. În schimb ai tot felul de remixuri confuze care nu știu dacă-s filme noir care vor să scoată în evidență angoasa și singurătatea sufletelor torturate de varii demoni sau dacă-s simple coregrafii explozive de efecte speciale și împușcături fără noimă din care eroul iese doar cu o zgîrietură relativ inofensivă. Ceea ce avem în schimb, cel puțin în acest caz, este un gulaș de obscur nord-european asortat cu clarități specific hollywoodiene, un mainstream cu părți artistice care nu se încadrează complet nici în categoria filmelor indie despre rătăcire și nici în grupul filmelor neconsumatoare de neuroni. E un mainstream pe care tentativele artistice l-au făcut inaccesibil pentru mase și un indie onest pe care hollywoodul l-a făcut inabordabil pentru cinefilii pretențioși și afectați. Pe scurt, e nicicum. Și nu doar din aceste motive, ci pentru că există în film unele momente de umor involuntar care decredibilizează total suspansul sau încrîncenarea la care s-a muncit pînă în momentul respectiv. Precum schimbul de focuri pe un dubstep reggae, ca să dau un singur exemplu și să mă feresc de alte spoilere.

Frumosul – evident, e vorba de Colin Farrell. Sexoșenia lui aparent neîngrijită fiind singurul motiv pentru care tipul mai primește roluri în filme. Colin nu joacă în filme, Colin apare în filme, să fim bine înțeleși. Căutătura lui crispată e exploatată la maxim pentru a transmite durerea unui tip care și-a pierdut familia din cauza unei combinații mafiote pe care o putea ușor evita dacă lua în serios amenințările durilor care-l vroiau evacuat din blocul lui. Încruntătura lui constantă pică bine pe rolul puternic charlesbronson-esc, chestie care-l mai spală puțin după ce vezi cum pocește maghiara cu accent rusesc. Deruta lui permanentă îi disimulează bine planul malefic și-l ține ascuns de ghearele răufăcătorilor în mijlocul cărora s-a infiltrat pentru a-i distruge din interior cu ajutorul unui plan inutil de complicat. Se știe că mai binele e dușmanul binelui, motiv pentru care Victor însăilează un complot elaborat pentru a se răzbuna deodată pe toți cei care au conspirat (chiar dacă involuntar) la construirea infernului său personal, în loc să-i elimine sec, sistematic. Nu frate, el vrea să crească frica și deranjul mafiotului șef cu tot felul de jocuri de perspicacitate, ca un sudoku în care pe măsură ce completezi numerele ți se întrevede propria moarte. Mutra lui confuză ajută la conturarea personajului, chiar dacă alienarea urbană la care se face aluzie în trailer nu-i destul exploatată (văzînd trailerul mi-am imaginat un fel de Taxi Driver mai modern și mai sumbru-scandinavic cu ușoare accente de Rear Window și o poveste de dragoste între doi dezaxați gen Silver Linings Playbook dar mai deprimant). N-a fost așa, dar n-a fost nici rău. Ba chiar mi-a plăcut că-i previzibil și reconfortant ca o pătură într-o zi ploioasă. Doar știu să nu merg la mall pentru filme elitiste.

Bestia – adică tipa cicatrizată nu tocmai isteață. De ce zic asta? Pentru că motivația duduii e ceva mai șubredă decît moralitatea unei asistente tv. Adică ea e distrusă de faptul că în urma unui accident de mașină i s-a șifonat oleacă fața, deși e evident că nu era tocmai Miss USA nici înainte de accident. Plus că dauna nu-i tocmai gravă, adică se poate acoperi cu nițel fond de ten și un pic de măiestrie. Gluma cade atunci cînd ea recunoaște că meseria ei este de make-up artist, moment în care eu am pufnit în rîs și mi-am vărsat în poală jumate din pop-corn. Dorința ei irațională de răzbunare combinată cu atitudinea kamikaze a domnului pomenit mai sus are un potențial distructiv care este din păcate dezamorsat de imperiosul happy-end tipic american, dar fără ca asta să afecteze prea mult mediocritatea deja confirmată a scenariului simplist. Și spun asta în cel mai pozitiv sens posibil. Pentru că genul acesta de filme mă bine-dispun și mă fac să mă simt mai bine vizavi de propria-mi inteligență. Ar putea părea că uneori filmul îți insultă inteligență, dar eu cred că mai degrabă o flatează, o antrenează, o face să vrea să pună mîna pe o carte, să se curețe cu ceva superior (Malick, Lynch, Aronofsky, Kubrick, Tarantino, Michael Bay, ha ha ha, am glumit cu ăsta din urmă).
. . .
. .
.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.