Cum să lucrezi la sală mușchiul încrederii

După lupte seculare cu propria-mi complezență, lupte ce-au durat și au și durut cîțiva ani buni, m-am decis că am ajuns la acel nivel de procent al grăsimii în organism la care mersul la sală mi-ar aduce mai multe beneficii decît neplăceri. Asta doar dacă vreau să mai fiu atins vreodată de o mînă feminină și poate nu numai de o mână dacă înțelegeți ce vreau să spun și sunt sigur că înțelegeți să spun că doar niște oameni neînțelegători nu ar fi ajuns pînă aici cu cititul. Dar să revenim la subiect.
Mi-am luat așadar inima în dinți, mai mult ca s-o pregătesc pentru exercițiile cardio, și apoi am înfipt vitejește ranga-n portofel pentru a-l căsca destul de mult cît să extrag din el contravaloarea unui abonament de-o lună la o sală de cartier. Eu fiind preocupat mai mult cu trebi culturale decît culturistice, pam-pam. S-o fi antrenat el Rocky pe stradă și prin abatoare cu carcase de vită, dar eu n-am ajuns încă acolo așa că optez pentru varianta mai convențională. Și nu-s nici Van Damme să-mi arunce cineva nuci de cocos în abdomen pînă se face atît de ferm că poți toca ceapa pe el.
Și vă spun sincer că dacă nu m-ar împiedica febra musculară să-mi ridic mîinile mai sus de nivelul cotului chiar aș încerca să mă bat singur pe spate și să mă felicit pentru geniala mea idee. Pentru că dacă e să te apuci să-ți modelezi corpul de să pălească statuile grecești în fața ta, atunci sălile de cartier sunt singura soluție optimă și ideală pentru a beneficia de pachetul complet. Aceste săli fiind singura modalitate prin care componenta fizică a managementului muscular poate fi potențată și presărată cu picante aspecte ce țin mai mult de spiritual și de transcendental.
În primul rînd, dimensiunea sălii de forță are cam suprafața utilă a două cabine de lift, forțînd în mod subtil, dar inevitabil, socializarea și contactul uman aproape intim. Din aceleași considerente banchetele din trenuri sunt orientate față în față, în loc să fie direcționate într-un singur sens ca scaunele din autobuzele vechi, apropo de locuri în care poți asuda intens alături de străini. Eu, unul, văd asta ca un lucru bun, pentru că poți să-ți faci prieteni chiar în timp ce-ți lucrezi pieptul, bicepsul sau triceratopsul.
Sau poți asista la savuroase discuții culinare pe care colegele sexagenare de bandă rulandă le poartă în timp ce-și fac plimbarea de dimineață. Știu acum să fac o salată de țelină cu nuci și miere care ar fi raiul gastronomic pe pămînt dacă domna Rozi și-ar aduce aminte ce fel de condiment a mai aduăgat cumnata ei la rețetă, că numai din gust n-a reușit să-și dea seama. Am tot interesul să mă întorc și să aflu. Mai ales că țelina ajută și la mușchiulețul acela pentru care sala chiar nu are nici un aparat, din păcate. Și am stabilit mai devreme că înțelegeți ce vreau să zic (iar aici să vă imaginați un emoticon care face cu ochiu’ sau scoate limba, la alegere).
Primul și cel mai greu lucru pe care trebuie să-l faci atunci cînd te apuci de sală este să-ți estompezi conflictul interior care-ți fermentează în suflet atunci cînd realizezi că, în principiu, dai bani ca să fii chinuit. Pentru că asta fac antrenorii la început, și o fac cu cel mai sincer sadism posibil, te torturează pe cheltuiala ta. Asta doar pînă înveți singur să te spetești contra-cost. Este vorba de aceeași contradicție care te posedă după ce ai alergat pe loc pe banda rulantă, mintea are nevoie de cîteva secunde pentru a-și ajusta parametrii spațiali.
Dar cred că cel mai important aspect este cel al încrederii. Habar n-aveți în ce hal mi-a fost întărită stima de sine atunci cînd am văzut că sunt pus să fac exerciții cu greutățile pentru femei, mai precis ganterele verzi, rozalii sau mov și setarea minimă la divaisurile mai complexe. Încredere care n-a făcut decît să sporească atunci cînd am început să eșuez în a-mi completa seriile de exerciții, da, cu aceleași mini-greutăți și setări de astenic, încredere care și-a atins apogeul atunci cînd am atins și eu o nuanță minunată de fuchsia în obraji și m-am alăturat așa exoftalmic celorlați colegi într-ale încordării gîfîind predominant cu diacritice. Știți și voi cum sună voiniceii aceia care mereu se întrec pe sine și-și pun mai multe kilograme la haltere decît avea Atlas pe umeri? Mmțțțîîîîșșșșfff, pțțțțț, șșșșîîî – asta numesc cu gîfîit cu diacritice. Pam-pam.
Și mirosul de sudoare e chiar binevenit, sudoarea nefiind altceva decît lacrimile pe care le varsă țesutul adipos sub presiunea exercițiilor. Sau a saunei. Locul perfect pentru aerisit frustrări provinciale pentru că părinții s-au întors din străinătate, unde lucrează, și i-au adus fratelui trei lucruri faine și ție doar niște pantaloni care sunt sooooo anul trecut și oricum ți se vede fundul prin ei pentru că ei habar n-au care-i stilul tău și oricum nimeni nu te înțelege. Și tot acolo și se fortifică stima atunci cînd vezi că absolut fiecare om care intră în aburul intens al saunei lansează aceeași banalitate tîmpă cu o naturalețe pe care doar prostia ți-o poate oferi. Este vorba de infailibilul „Pfuai, ce cald e!” No shit Sherlock. E cald la saună? Cine-ar fi crezut? Acum spune-mi mai multe truisme acreierate și clișee verbale, genul acesta de monosilabism conversațional mă face să mă simt mult mai bine vizavi de propria-mi persoană și să-mi accept mai ușor mizantropia. Mersi.
Din toate aceste motive pot să spun cu sinceritate că voi continuă să merg la sală în cartier, pentru că îmi place, oricît ar fi de dureros și oricît de mult mi-ar fi luat să tastez cu nasul textul acesta.
. . .
. .
.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.