Cum mi-am petrecut sfârșitul virginității

Dani a fost primul tip din România care s-a despărțit de gagică-sa prin SMS. Un real deschizător de drumuri pentru toți băiețașii descurcăreți într-ale relațiilor de scurtă și foarte scurtă durată. A făcut-o cu o săptămână înainte de ziua îndrăgostiților, ca să nu mai dea bani pe flori sau pe cadou. Era exclus ca gagica lui să primească de amândouă, și flori și cadou. Ar fi fost prea mult.

S-a despărțit de ea ca să evite o cheltuială inutilă, urmând să se împace cu ea după sărbători, dar și pentru că avea nevoie de bani pentru ritualul nostru de vineri, zi în care chiuleam de la ultimele ore și ne îmbătam moderat cu bere la halbă într-o bodegă din spatele blocurilor. Model clasic de cârciumă de cartier, cu fețe de masă din mușama, chelneriță scârbită de tot și de toate și vitrină de sticlă în care tronează singuratice puține sticle de tărie și multe straturi de praf.

Despărțirea ca decizie strict economică mi se părea firească la vremea aceea, poate ușor curajoasă, căci eram și eu la fel de precaut cu banii. Nu neapărat zgârcit, dar extrem de atent cu orice cheltuială. Făceam naveta către și dinspre liceu cu autobuzele de mineri, de cele mai multe ori stând în picioare într-un miros negru de cărbune și eșapament, ca să plătim doar jumătate din prețul normal al unei călătorii. Evazioniștii sunt mereu generoși cu cei mai puțin norocoși decât ei. În diminețile întunecate de iarnă îndrăzneam chiar să dăm mai puțin, sperând că șoferul nu era în stare să deslușească numărul sau forma monedelor pe care i le aruncam în cutiuța de pe bord. Furam de la evazionist, deci făceam un lucru bun, ca Robin Hood.

De când s-a mutat primăria în clădirea nouă, o hidoșenie vopsită într-un albastru hibrid pe care nu-l vezi decât ca fundal pentru vase de toaletă, s-a mutat și stația de autobuz. Acum, cincisprezece ani mai târziu, stația e mai aproape de ieșirea din oraș, peste drum de fostul Cocoș de Aur devenit între timp en-gros de pantofi italienești, dincoace de sensul giratoriu decorat cu coloane de piatră așezate într-un cerc ce nu simbolizează nimic anume dar arată drăguț, ca un Stonehenge mut, la mâna a doua.

Cincisprezece ani mai târziu, orașul pare să-mi fi rămas mic, strângându-mă pe la încheieturi ca o haină pe care n-am îmbrăcat-o de mult. Orizontul e jos, la nivelul ochilor, munții care înconjoară orașul ca un brâu zimțat sunt mai aproape, iar copacii în care mă suiam cu greu să culeg corcodușe sau prune verzi au crengi pe care acum le pot atinge ușor cu mâna, nu trebuie decât să mă ridic puțin pe vârfuri. Strada pe care ne plimbam seara ca pe un bulevard parizian mâncând semințe îmi pare acum o biată uliță cu ifose de stradă principală, asfaltată în petice și flancată de prea multe băncuțe și cuburi negre de marmură.

Dani avea succes la fete. Vara purta panataloni foarte scurți, nu pentru că era cald, ci pentru a-și etala mușchii picioarelor. Îi scotea în evidență epilându-se și încordându-se ca un culturist de fiecare dată când i se oferea ocazia. Susținea că părul îl deranja când juca fotbal, de aia îl tăia. Era genul de minciună simpatică ce nu deranja pe nimeni, căci trufia e mai ușor de tolerat între adolescenți, ba chiar e indicată uneori. Era semi-profesionist la juniorii unui club din zonă, unul cu nume neintenționat ironic precum Juventus Dealul Babii, și spera să se umple de bani când va ajunge să joace la un club mare, într-o divizie mai de la începutul alfabetului. Visul i s-a îndeplinit, dar numai pe jumătate, pentru că acum e bodyguard în Club A. Habar n-am cât și pe unde se mai epilează.

Eu, în schimb, n-aveam succes la fete. Pe de altă parte, n-aveam nici ghinion, că nu încercam să fac nimic cu ele și, dacă nu inițiezi nimic, nici n-ai cum să eșuezi. Logic. Lui Dani îi circulau prezervativele prin portofel ca oamenii prin gară, adică fără să zăbovească prea mult înainte să se îndrepte către destinații mai mult sau mai puțin exotice. Nu era pretențios, și-mi povestea cu egal entuziasm de fetele care-l vizitau acasă, știind, vorba aia, în ce se bagă, sau de amărâtele pe care el și amicii lui le luau cu japca pe la marginea unei păduri.

Mie îmi era greu și să am fantezii erotice. Incapacitatea asta de a-mi rula în minte scenarii sexuale cu colegele de liceu ținea și de faptul că nu aveam un sistem de referință destul de elaborat. Văzusem femei goale doar în câteva poze pe care le primisem pe o dischetă. De filme porno nici nu putea fi vorba. Nici măcar în visele umede nu reușeam să duc actul până la final, căci mă trezeam mânjit și derutat exact înainte să apuc să le posed pe fetele fără chip din visele mele, chestie care mă enerva la culme. Dar aveam altceva, la fel de bun.

Aveam fantezii sentimentale. Fantezii non-sexuale. Visam non-stop că am gagică și că ies cu ea la film, că mă plimb cu ea sub clar de lună, că o scot la un suc sau că îi dau părul după ureche, așa cum văzusem eu în filme că fac toate cuplurile de tineri îndrăgostiți.

Eram regizorul, scenaristul și actorul principal al acestor fantezii virginale. Dezvoltam lungi dialoguri imaginare cu aceste fete cât se poate de reale, care nu știau probabil nici cum mă cheamă, în care le explicam pe larg, fiind și amuzant și interesant și romantic în același timp, despre toate chestiile care mă pasionau atunci: snooker, Lord of the Rings și cam atât.

În fiecare săptămână era alta. Cred că am fost combinat astfel cu jumătate din fetele din liceu. Și cu Miss Boboc, al cărei păr creț sălta serafic când cobora scările din corpul C, și cu unele roackăre îmbrăcate mereu în negru, care-și consumau pauzele la colțul fumătorilor. Nu am avut fantezii cu toate, evident, căci aveam și eu standardele mele.

Foto: internet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.