Cum am fost la Street Food Festival

Joi: am plecat flămînd de la Street Food Festival, deși petrecusem patru ore pline în zona stadionului și fiecare miros mă prindea de nas și mă plimba pe sus ca pe un personaj de desene animate. Arome multe și îmbietoare, fum lipsă, că nu făcea nimeni littleși, era perfect. Am început cu bere, am continuat cu bere și, pînă să-mi dau seama, se făcuseră cozi imense la toate dubițele cu mîncare, ceea ce pentru mine era extrem de descurajant. Oamenii ăia n-aveau mîncare acasă? Trebuiau să vină să mă înghesuie pe mine? Urăsc cozile cu intensitatea a o mie de sori, nu știu de ce, că nu țin minte să fi avut experiențe neplăcute la cozi. Doar standul cu porumb fiert era mai degajat. Iubita mea a mîncat două bucăți. În fine. Mi-am luat un hamburger din oraș și l-am mîncat acasă, în timp ce Franța cîștiga urît împotriva Germaniei.

Vineri: eram deja în temă. Simțeam pulsul festivalului de parcă ar fi fost al meu. Pulsul, nu festivalul. Tensiune unșpe cu șapte, chill. Știam ce și cum. Dar am procedat identic. Vreo două beri pentru început, să ni se facă poftă de mîncare. Apoi altele două, pentru că primele două ne făcuseră poftă de mai multă bere, nu de mîncare. Apoi încă două, din lipsă de imaginație, și încă două pentru că observasem un prieten la coadă și era păcat să ratăm ocazia. Am stat la povești într-o rigolă opt oameni vreme de opt beri mici, adică opt beri normale turnate în pahare de plastic cu destulă spumă ca să asigure patronilor un profit obscen în urma festivalului. A fost exact ce trebuia, ceva foarte potrivit pentru noi și pentru moment, conform asocierii arhicunoscute dintre șanțuri și bețivi. Ne-am luat hambugeri foarte buni de la foodtruck-ul ce părea să aibă coada cea mai mică, că doar berea ne ascuțise mintea și am judecat treaba cu maximă perspicacitate. Hamburgerii au venit repede, dar a trebuit să așteptăm mult după cartofii prăjiți. Între timp, iubita mea mîncase doi porumbi fierți, deși avea poftă de cel puțin patru.

Sîmbătă: a început să plouă la două minute după ce ne-am îmbrăcat să ieșim. Nu ne-a prins ploaia pentru că încă nu terminasem cu fardatul. Deci n-am mai ieșit. Am mîncat acasă, că aveam ce. Iubita mea făcuse ajo blanco (un fel de bunic mai simpluț al gazpacho-ului, dar căruia i-a adăugat un pesto făcut tot de ea, mieji de floarea soarelui și pîine de cartofi coaptă ușor și stropită cu ulei de măsline picant), pe care l-am devorat din picioare, mai mult de poftă decît de foame. Deci Chef Foa să nu se mai dea atît de rotund, că nu-i greu să gătești ceva excelent. Iubita mea o face tot timpul. Eu, în schimb, pot face pîine prăjită care să fie arsă pe exterior și crudă înauntru. Dar nu pot face rost de porumb fiert într-o seară ploioasă de sîmbătă, din păcate. Asta e, nimeni nu-i perfect.

Duminică: e încă devreme, dar presimt că o să mi se facă poftă de ceva bun și o să vreau să merg iar la Street Food Festival. Unde o să fie cozi interminabile peste tot, mai puțin la bere și la porumb fiert. De fapt, ca să fiu complet sincer, la bere e coada la fel de lungă ca-n orice alt loc, poate chiar mai lungă, dar acolo timpul trece altfel și pot să am răbdare cu el.

Poza e de la Street Food Festival-ul din Seattle, pentru că de-aia
—–

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *