Aventurile părintelui Farsenie

Cap.1 – Iadul alb

Valeria n-ar fi putut să jure pe Biblie că părintele spusese Ioan Bobotezătorul, căci n-ar fi fost creștinește din partea ei să-i conteste autoritatea, mai ales că părintele era nou în oraș, dar, cu toate astea, era destul de sigură că asta spusese. Rar o înșela auzul, în ciuda vîrstei înaintate sau a baticului ce-i acoperea ermetic urechile. Din spatele bisericii, de după rîndurile de băncuțe de lemn și oameni așezați rigid pe pernuțe colorate, îl auzise clar pe acesta mormăind în stilul specific al preoților trecuți de prima tinerețe despre cum domnul nostru Iisus Hristos a fost bobotezat în apa Iordanului de către Ioan Bobotezătorul.

Frigul ar fi putut să justifice bîlbîiala preotului. Gerul din biserică era comparabil cu cel de afară. Iar gerul Bobotezei își cîștigase pe merit faima. Era un frig de-ți crăpau gîndurile în cap. Banii strînși pentru sistemul de încălzire fuseseră revendicați de mitropolie, astfel că agheasma trebuia îndoită adesea cu spirt, să nu înghețe. Mirosul înțepător al alcoolului sanitar contribuia la sentimentul de curățire sufletească, deci tot răul spre bine.

Pînă la urmă, greșelile repetate ale preotului puteau fi puse pe seama dîrdîielii pricinuite de temperaturile mici. Valeria văzuse multe mîini tremurînd cruci și multe guri clănțănind amin-uri aburite, în special la bărbații prea mîndri să-și asorteze la costumul de duminică o pereche de izmene. Deci da, putea fi din cauza frigului. Putea, la fel de bine, să existe o altă explicație. De unde stătea ea, părea că dom’ părinte se înveștmîntase în straie groase, avînd sutana îmblănită și UGG-uri negre în picioare.

Venise tîrziu și găsise locurile cele bune, din față, ocupate de alte babe. Ce-i drept, unele dintre ele nu atinseseră nici măcar patruzeciul, dar se integrau de minune în categoria socială denumită succint babe. Înfofolite în haine negre, arătînd ca avangarda unui cortegiu funerar, colegele întru credință îi aruncau priviri superioare peste umeri, mîndre că o întrecuseră în smerenie. Fiind mai aproape de preot în prima lui zi, erau mai aproape de Dumnezeu. Evident. Valeria era hăt în spate, stînd de-a-n-picioarelea, la o aruncătură de cruce de altar, temîndu-se că gestul ei de-a se ține departe de noul părinte paroh – gest involuntar, totuși – ar putea fi interpretat în fel și chip.

În timp ce părintele agita busuiocul deasupra capetelor plecate umil ale celor adunați în biserică, Valeria află de la un vecin numele acestuia: Farsenie.

-Farsenie?

-Da, Farsenie.

-N-am mai pomenit așa nume la un preot. Dumneata?

-Nici eu.

-O fi bun?

-Om vedea.

-Farsenie și mai cum?

-Habar n-am, femeie! Părintele Farsenie, răspunse repezit omul, supărat că femeia îi tot întrerupe contemplația religioasă cu întrebări tîmpite.

Finalizînd ritualul aghesmuirii, părintele se postă în fața congregației și își drese vocea de cîteva ori pînă cînd în biserică se așternu o liniște prielnică unei cuvîntări pline de har. Începu cu o rugăciune scurtă și un psalm lung și continuă prin a-i blestema pînă la Dumnezeu și înapoi pe toți netrebnicii care umplu jurnalele de știri cu referiri alarmante la așa-numitul “Iad Alb”.

-Iadul, dragii mei, este unul singur. Plin de flăcări și smoală și scrîșnet de dinți și sufletele păcătoșilor care au furat, au mințit, au ucis, au preacurvit sau au nesocotit fără rușine voia Domnului. Să asemuiești frumusețea naturală creată de Dumnezeu pe acest pămînt cu iadul este o blasfemie impardonabilă.

-Zăpada, continuă preotul, este atît de pură și de curată de parcă ar fi scuturată direct din aripile îngerilor din ceruri. Zăpada n-are ce căuta în iad, acolo unde ard în chinuri groaznice toți smintiții, nebunii și catolicii. Erezia asta cu iadul alb trebuie să înceteze. E doar zăpadă, oameni buni, nu vă speriați de puțină zăpadă.

Oamenii din biserică dădeau cunoscător din cap. Mai toți văzuseră știrile în care ninsorile începutului de ianuarie erau catalogate drept apocaliptice.

-Apocalipsa, dragii mei, nu va începe cu o ninsoare. Va începe cu cei patru călăreți. Va începe cu război, foamete, pestilență și moarte. Două drumuri blocate în județul Buzău și cîteva mașini înzăpezite în zonele de sud ale țării nu constituie o apocalipsă. Sînt doar semnele unei ierni sănătoase. E păcat de la Dumnezeu să le spui iaduri albe unor viscole amărîte. Vă rog, ieșiți și bucurați-vă de zăpadă. Bucurați-vă de iarnă și de darurile domnului.

Valeria ieși, conform indicațiilor, să se bucure de zăpadă. Ningea anemic, cu fulgi mici ca boabele de susan. Coborî precaut scările înghețate și se îndreptă către poartă. În stînga, în mijlocul unei pături imaculate de zăpadă, ședea un om de zăpadă.

Fularul negru îi era mascat parțial de ninsoarea ce căzuse peste el în timpul nopții. Un morcov trona semeț în mijlocul feței sale rotunde și-i dădea un aer jucăuș. La fel și oala de pe cap. La fel și mătura de plastic cu fire de verde intens. Ochii, în schimb, îi erau mici și negri, ca și cum cel care-l construise rămăsese fără cărbuni mari înainte să-și termine creația și fusese nevoit să improvizeze. În egală măsură, era posibil ca ninsoarea să-i fi acoperit ochii, astfel că Valeria se apropie de omul de zăpadă, dorind să-i limpezească privirea.

În clipa în care se întindea să-i atingă ochii, care păreau mai degrabă de sticlă decît de cărbune sau piatră, becurile pe care părintele le montase în omul de zăpadă cu o zi înainte explodară într-un roșu intens, electric, speriind-o pe femeie și făcînd-o să cadă pe spate, cu fundul în zăpadă, în văzul tuturor.

Nu-i rău pentru prima zi, gîndi părintele Farsenie ascunzînd în buzunarul adînc al sutanei telecomanda micuță ce făcea ochii omului de zăpadă să scuipe brusc lumină roșie, de parcă ar fi fost posedat, dar mai e mult pînă departe și am serios de lucru pînă reușesc să bag frica lui Dumnezeu în toți oamenii ăștia. Ochii îi scăpărau ca argintul viu, bucuroși nevoie mare, în timp ce un zîmbet discret îi solicita colțurile gurii.

Valeria fu ajutată de doi bărbați să se ridice și de două femei să se scuture de zăpada de pe fund. Ieșind pe poarta bisericii, ar fi putut jura cu mîna pe Biblie că văzuse ochii omului de zăpadă aprinzîndu-se, dar ținu gîndul aproape de vestă și nu spuse nimănui motivul căzăturii, acuzînd terenul, anotimpul și vîrsta și considerînd că se făcuse destul de rîs într-o singură zi.

 

Cap.2 – Pîinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă fără gluten

-Dom’ părinte, ce vreau eu să te întreb pe matale? Știi rugăciunea cu Tatăl Nostru?

-Da, am auzit de ea, răspunse zîmbind patriarhal părintele Farsenie.

-Partea aia din rugăciune cu “pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” nu ți se pare oleacă greșită?

-În ce sens, fata mea?

-În sensul că nu se strică pîinea dacă Dumnezeu ne-o dă pe toată astăzi? Omul mănîncă multă pîine într-o viață și ar fi nepotrivit să o primești pe toată deodată. Că unde, Doamne iartă-mă, pui atîta amar de pîine, mai ales eu, care n-am decît o cămăruță mică în apartament? N-ar fi mai ușor ca pîinea de toate zilele să ne-o dea pe rînd, în funcție de trebuință? Nu știu, întreb. Poate c-ar fi mai potrivit să se spună ceva de genul “pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă cîte una pe zi”. Poate nici atît, că unii dintre noi încearcă să renunțe la gluten.

Cu răbdarea unui bunic care își vede rar nepoții și le îngăduie orice indiscreție, părintele o lămuri pe femeie cu privire la sensurile figurate pe care le pot dobîndi cuvintele, explicîndu-i pe înțelesul ei, adică folosindu-și predominant mîiinile, felul în care religia se sprijină pe metafore și pilde pentru a-și transmite mesajul de iubire și pace.

Apoi, pentru a da o tușă pozitivă timpului pe care-l pierduse cu femeia, pe care o citi ca fiind bisericoasă doar slab pînă la moderat, cu intensificări duminica și în timpul marilor sărbători, dar naivă cît încape, o convinse că există o rugăciune care împiedică depunerea carbohidraților pe coapse și fund și o sfătui părintește să o învețe și să o repete conștiincios înainte de fiecare masă. Variație a unei rugăciuni cunoscute, aceasta suna în felul următor:

Doamne Dumnezeul meu,

În numele Fiului Tău Hristos

Eu mă rog cerînd ajutorul Tău.

Depărtează, te rog, caloriile din jurul meu, Doamne

Și păzește-mă de celulită.

Trimite foc din cer acum și arde, Doamne, toate lipidele,

Toate zaharurile, toate E-urile și toți acizii grași.

Atinge-mă acum cu puterea Ta și subțiază trupul meu

Ca începînd de acum nici un kilogram în plus să nu aibă voie în viața mea.

Doamne, Tu ai zis că în numele Fiului Tău tot ce voi mînca voi da jos.

Răspunde acestei rugăciuni și ajută-mă să diger toate problemele mele.

Îți mulțumesc în numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh. Amin!

Femeia învăță rugăciunea, nu fără dificultățile caracteristice celor ce și-au întrerupt parcursul academic după opt clase, și plecă fericită spre casă și masă în timp ce părintele o clasă mental drept victimă ușoară, în vederea unor posibile farse viitoare. Numele Farsenie nu fusese ales întîmplător, părintele fiind un împătimit al păcălelilor încă de la naștere, care a fost în sine o surpriză, survenind la doar șase luni după concepție.

Era prima lui săptămînă de lucru adevărat, căci slujba de duminică nu fusese decît încălzirea, și părintele se străduia să fie pe placul enoriașilor. Prima impresie, cea despre care se spune că ar conta, fusese una bună. Dar nu făcea nici cît o ceapă degenerată dacă nu era consolidată cu dovezi de virtuozitate sacerdotală. În acest scop, îi anunțase pe oameni, prin anunțuri plasate strategic la cîteva babe exagerat de credincioase și nemaipomenit de gureșe, că oamenii pot să-l viziteze oricînd la biserică pentru a discuta cu el despre problemele lor sufletești. Spera ca astfel, cu pași mici și prevăzători, să se impună în comunitate ca un paroh serios, stîlp al societății și părinte spiritual.

Mărunte și nesemnificative, ofurile mirenilor au fost ascultate cu maximă încruntare a sprîncenelor de către părinte, ca și cînd singura lui grijă ar fi fost să le astîmpere, fiecăruia în parte, neliniștile. Oamenii i-au călcat mai greu pragul în primele două zile, însă apoi, pe măsură ce s-a răspîndit vestea că părintele e un om de ispravă, prietenos și cu picioarele pe pămînt, au început să stea la rînd să i se destăinuie.

Temîndu-se că informațiile relevante pentru misiunea lui s-ar fi putut pierde în marea de bîrfe, zvonuri și meschinării tipic umane pe care oamenii le considerau demne de împărtășit cu noul paroh, părintele se strădui să rețină tot ceea ce i se spusese, oricît de trivial părea detaliul la o primă cercetare. Află astfel că doamna Gherasim e alergică la șosetele din poliester, că domnul Matei așteaptă cu oroare de momentul în care va trebui pensioneze și că Geta încasează uneori cîte o palmă mai zdravănă de la bărbat-su, dar că găsește mereu puterea să-l ierte, de regulă în timp ce-l înșeală cu cel mai bun prieten al său. Dar află și că primarul este un împătimit al vacanțelor pe insule tropicale și că asistentele de la spital te bagă în seamă doar dacă le saluți respectuos în timp ce le întinzi un pachet de cafea sau o cutie de ciocolată (deși, paradoxal, s-ar simți de-a dreptul insultate să le oferi contravaloarea în lei a acestor atenții).

Farsenie colecta meticulos aceste informații pentru că, în realitate, misiunea sa era una cît se poate de lumească, sensibilă și discretă, fără să aibă nimic de-a face cu tulburările interioare ale oamenilor din micul oraș de munte. Fusese trimis, la ordinul și cu binecuvîntarea Patriarhului, pentru a submina influența acumulată în ultimii ani de parohul celeilalte biserici din oraș, părintele Paródie.

Părintele Paródie devenise o senzație națională după ce fusese filmat la o conferință vorbind detașat despre problemele adolescenților și făcînd-o într-un stil original, de stand-up comedy religios. Acum dădea sincroane la televiziuni de fiecare dată cînd subiectul zilei suporta o intepretare religioasă, era invitat la emisiuni de umor și avea mai mulți followeri pe Facebook decît majoritatea personajelor din tabloide. Discursurile sale se viralizau mai ușor decît gripa, iar glumele lui erau preluate de jumătate din internetul românesc și distrubuite către cealaltă jumătate. Faima sa depășea exponențial postul de paroh al unui orășel cu două cartiere și asta deranja nespus structurile superioare ale Bisericii Ortodoxe Române.

Părintele Farsenie primise directivă divină să-l anihileze pe Paródie prin orice mijloace posibile, chiar și forțînd limitele legalității. Riguros ca orice om într-o misiune sfîntă, Farsenie își petrecu prima săptămînă cercetînd terenul și plănuind cu atenție următoarele mișcări, toate acestea în timp ce juca rolul de duhovnic, consilier, psiholog, prieten sau contabil pentru diverșii sărmani care veniseră la el cu gîndul de a-și alina necazurile spovedindu-se.

Reuși să suporte supliciul interacțiunii cu oamenii printr-o distracție pe cît de simplă, pe atît de eficientă. În noaptea de duminică spre luni, transformă aleea din curtea bisericii într-un patinoar improvizat cu ajutorul unor găleți de apă bine plasate. Apoi așteptă calm ca frigul și ninsorile să-i acopere capcana.

Camera de supraveghere, pitită sub streașină într-un cuib părăsit și avînd o panoramă amplă a întregii curți, înregistra trîntele și poticnelile vizitatorilor și le stoca pe-un hard extern ascuns abil într-un colț întunecat al altarului. La sfîrșitul fiecărei zile, părintele Farsenie petrecea ore întregi editînd căzăturile cascadorilor involuntari în montaje antrenante, pe care apoi le viziona de zeci de ori cu egală și sinceră plăcere. Prima zi generase cele mai spectaculoase picaje, acestea scăzînd în număr și intensitate pe măsură ce ghețușului i se dusese vestea prin oraș.

Vineri, lunecușul era deja topit pe de-a-ntregul, căci vremea se îmbunase, iar părintele se văzu nevoit să demareze operațiunea împotriva părintelui Paródie, care nu suporta prea multe amînări. Planul nu era complet conturat, dar primul pas era clar. Cumva, trebuia să participe la una din slujbele de duminică ale celuilalt. Preferabil sub acoperire.

(va urma)